Latest Entries »

Aşa , după aventura mea cu Hoţul de suflete am decis să iau o scurtă pauza de la „poveştile lungi” pentru că în momentul ăsta nu am prea mult timp.Astfel , ia naştere noul meu blog , unde voi împărtăşi totul cu voi , inclusiv alte istorioare şi alte minunăţenii ale imaginaţiei mele.

Dacă v-am făcut curioşi , aruncaţi o privirie aci:

http://secretxlovers.wordpress.com/

Cu inimioare , ♥ ,

Ralu.

Anunțuri

 

Din punctul de vedere al *autorului*:

Ce-ţi lipseşte să fii înger?aripi lungi şi constelate,

Dar ce văd:pe-a umbrei tale umeri vii ce se întinde?

Două umbre de aripe ce se mişcă tremurânde,

Două aripe de umbră către ceruri ridicate.

-Mihai Eminescu

Roza se ridică cu granţie de pe scaunul de la bar . Damian stătea la una dintre mesele aceslea sofisticate , jucând poker cu un spirit infatuat , candelabrul strălucitor fiindu-i deasupra creştetului şi în dreapta paharul chihlimbariu de Double Trouble(un amestec tentant de Jack Daniels şi vin spumant Bollinger , cu o felie de portocală).

Rochia verde-smarald în învelea senzual trupului frumos al Rozei , iar tocurile înalte nu făceau decât să o ridice deasupra drojdiei societăţii cu şi mai multă demnitate.

Cu câţiva paşi ajunse în spatele lui Damian.Îi săruta gingaş gâtul.El îşi arătă zâmbetul de jucător atroce , pe care nimeni nu-l poate învinge , apoi îi căută profunzimea ochilor aceia dulci.

-Termin în curând , o anunţă el.Du-te şi ronţăie şi tu nişte creveţi ceva … , şampanie , zâmbi el.

Roza pufni amuzantă , dându-şi ochii peste cap.Îi urmă sfatul şi se duse înapoi la unul dintre fotoliile acelea cu aspect regal şi tapiţerie aurie.Atât de mult aur şi putere , încât te dureau ochii.

Aşa cum spusese  , Damian fu înapoi într-un sfert de oră.Costumul negru-lucios , cu cămaşa albă şi papionul negru îl făceau să arate…ei bine , nu prea ar fi fost cuvinte pentru a descrie sentimentul şi căldura ce se înfiripa acum în fiinţa Rozei.

Ochii lui , pe care Roza nu înceta să-i  aţâţe , să-i studieze , o priveau din cap până-n picioare.

-Am câştigat 2 milioan de dolari.

-Ai făcut ce ?spuse Roza trecându-şi picioarele unul peste altul , ciorapul licra scârţiind interceptabil la extinderea materialului.

-Am câştigat.

Spuse el apropiindu-se de ea , atingându-i cu degetele-i moi bărbia şi ridicând-o astfel încât ea să-i întâlnească fericirea incandescentă ce i se infiripa parcă pentru totdeauna în ochii lui.

-Mergem?spuse Roza folosindu-şi vocea aceia de copil mic , obosit.

-Sigur , doamnă Davyson.

-Taci , râse Roza dându-i un pumn peste costumul lui elegant.

Urmă un val de linişte împlinită , în timp ce soţii Davyson , oh!Doamne că bine mai suna , îşi conducea paşii prin Veneţia , pentru a ajunge la apartamentul lor.

Ochii li se perindau pe cerul atât de plin de stele , apoi privirea lui Damian se întorcea asupra îngerului ce-i ţinea umărul , strângându-l cu dragostea , iar privirea Rozei revenea la Damian şi întreaga lui existenţă.

Intrară în apartament , studiindu-se unule pe celălalt în tăcere.Fără secrete.

Damian făcu primul pas , sărutându-i afectiv gâtul , posesiv , dorind-o doar pentru el.

Roza tremură sub influenţa nefastă a atingerii lui , lăsându-se dusă de val.

-Cred că te iubesc…

-Crezi?

Şi cu această pecetluită întrebare el o ridică în braţe , iar ea îşi încolăci fără ruşine picioarele în jurul taliei lui.Sărutările pe care el i le ofereau erau persuasive , pătimaşe , asemenea unor prăjituri cu delicioase fărâme de rai şi picături fierbinţi de ploaie.

Lăsară hainele să le alunece agale de pe trup , iar el o strânse şi mai aproape , nevoie de ea simţindu-se în fiecar atom de oxigen pe care ei îl împărţeau , supravieţuind.

Cu o grijă cum numai în filmele pline de romanţă şi minciuni vezi , el o aşeză pe pat atingându-i uşor corpul , într-o implozie de senzaţii.

Săruturile îşi duseră lupta până la sfârşit , până în momentul fatal al dorinţei lor.Amândoi tresăriră , cuprinşi de senzaţia de a se avea unul pe altul , de-a împărţi aceiaşi inimă.

♣♣♣

Dimineaţa , de această dată , veni în Veneţia ca niciodată.Soarele cu strălucirea-i dumnezeiască pieri.Nori negri şi grei apuseră asupra acelei mici lumi un potop.Stropi furioşi tropăiau pe tavanele înalte ale clădirilor vechi , într-un cântec pe cât de violent pe-atât de liniştitor.Mirosul nisipului ud după ploaie şi a aerului proaspăt umplea camera lui Damian şi a Rozei.

Îmbrăcată în patalonii gri de pijama şi un maieu albastru cu floricele şi ursuleţi (atât de inocent) , Roza ieşi pe balcon , începându-şi ziua cu pachetul de Virginia Slims.

Fumul o învălui , rotindu-se în jurul căpşorului ei plin de creţuri.Ochii plin de strălucire înlocuiau soarele în ziua aceia frumoasă prin liniştea şi calmul pe care ploaia o adusese de curând.

Nimic nu m-ai putea să-i zbuciume universul acum.Avea tot.Tot fiind egalat prin iubirea adevărată.

 

________________________________________

Aşa , să trecem la câteva chestii:

Deşi e scurt postul , m-am gândit aşa : Voi posta mai scurt şi mai mult , aşa cum am mai menţionat , secvenţe din viaţa acestor personaje.

Mulţumiri :
-în primul rând celor care citesc în continuare (nu mă pot abţine să nu-l menţionez pe Schtiel , mersi DIN NOU )

-în al doilea rând , hmm , am câteva melodii care mi-au călăuzit inspiraţia 🙂 , dacă mă pot exprim astfel.

http://www.youtube.com/watch?v=s_tCbFRPKTE – Horia Brenciu : Septembrie , luni

http://www.youtube.com/watch?v=GsjgSxyvwrg – Maximilian ft. MefX : Sophie

P.S.Maximilian ăsta , face muzică bună băiatu’.Ascultaţi , ascultaţi.(şi acilea nu mă refer doar la ” Sophie”!Mă refer la tot )

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

EPILOGUL

Epilog „Hoţul de suflete „

 

Din punctul de vedere al *autorului*:

Dacă totul ar pieri şi n-ar rămâne doar el , eu aş continua să exist;iar dacă totul ar rămâne şi el ar fi nimicit , universul s-ar transforma într-o uriaşă lume străină mie şi mi s-ar părea că nu mai fac parte dintr-însa.Eu sunt el.

(Emily Bronte , „Wuthering Hights”)

Soarele împrăştia peste cei doi acea aură de moleşeală plăcută , de dragoste profundă.Damian îşi deschise larg braţele pentru a-şi îmbrăţişa destinul.

Inima lui bătea excesiv , la fiecare atingere a ei , la fiecare contopire a sufletelor lor.O încălceală de fericire!

Uneori stau să mă gândesc cum se poate juca Domnul cu sufletele acestor copii?Mrejele acestui joc periculos ,în care amândoi au intrat , au luptat ştiind consecinţele , şi totuşi au ieşit amândoi din joc , câştigând nimic altceva decât iubire.

Roza  , cu trecutul ei tumultos şi singuratic destul de asemănător cu a lui Damian , stătea acum zâmbind neobosit persoanei care făcu din nou soarele să strălucească.Ocean de mângâieri şi împlinire.

Deşi secretele cele mai mari , pe care nu le vom descoperi niciodată aparţin sentimentului flămând numit iubire , l’amour , love , liebe , secrete atât de tainice şi care încearcă a fi descoperite de când lumea şi pământul , aceste două fiinţe au reuşit să se iubească fără nevoia arzândă de a afla tainele iubirii.

Se iubesc , pentru – oh!cât am aşteptat să zic asta – există dragostea adevărată.

Unii au însă ghinionul de a trece pe lângă ea , considerând-o neimportantă.

Aţi observat miliardele de cărţi din lumea asta?O carte are măcar un cuvânt , fie el minuscul şi aproape neînsemnat , în care se menţionează derivări sau chiar cuvântul ” iubire”.

Nu trebuie să citeşti un roman de dragoste pentru a te convinge că amorul există în fiecare carte.

Dar am sărit un pic peste subiectul nostru iniţial , şi anume , sfârşitul acestei poveşti de dragoste , plină de adevăr.

Ar fi fost oribil să închei această poveste cu un final trist , căci nu merită.

De aceea , ajung să spun următoarele cuvinte :

Dragostea adevărată există şi de această dată şi-a pus pecetea asupra poveştii mele şi asupra vieţii acestor două fiinţe.

Nu aş fi recurs sub nici o formă la un final trist pentru această poveste plină de ” ceva” !De ce?

Dragostea şi finalurile fericite sunt singurele bucurii şi lucruri normale şi magice pe care le mai avem în starea aceea brută , caldă şi minunată.Mă doare sufletul cănd citesc cărţi ce sfârşesc în inimi frânte , suflete distrus şi lacrimi atât de dure!

De aceea , aici se sfârşeşte povestea mea , cu Roza Davyson şi Damian Davyson.

Şi sunt sigură că vor trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi!

________________

În final , aduc mulţumiri tuturor celor şi-au perindat ochişorii pe tărmul imaginaţiei mele.Vă mulţumesc infinit!

Aici se sfârşeşte „Hoţul de suflete”!

Cu obişnuitele inimioare ♥,

Ralu.

Capitolul XXI :Fericirea unui înger

 

Din punctul de vedere al Rozei:

 

Dimineaţa veni prea luminoasă , cu un aer rece şi un sentiment straiu învelind-o.Lumina era prea puternică , cerul prea albastru şi curat. M-am foit in pat , memorând la nesfârşit discuţia mea cu Yrvin Holmes.

Un zâmbet nelalocul lui mi se ivi pe chip.Era un moment atât de ciudat , de nefamiliar.

-Roza , începu Domnul Holmes , chinuindu-se să fie blând.Cum ai putut pleca aşa?

Aş fi vrut să-i spun că m-am îndrăgostit de cine nu trebuie , dar ştiam că asta nu avea să rezolve problema „plecării” mele.Nu avea decât să mă pună într-o lumină şi mai proastă .

-Nu am nici o explicaţie plauzibilă , domnule.

-Oh , ba sigur că ai , draga mea. -Da? -Nu mă aşteptam , însă în urmă cu câteva minute un angajat de la paza Muzeului Luvru mi-a spus că printr-o minune , tabloul a ajuns din nou la ei.Nu îmi vine să cred ! Tu , singură , ai făcut asta!

Îmi simţeam inima grea , deşi ochii Domnului Holmes tremurau de o mândrie sinceră şi pură.Dar nu era meritul meu.

-Nu am fost eu , nu eu am dus tabloul înapoi.Fantoma a făcut-o.

Cuvintele mele avură o rezonanţă atât de puternică , încât aş fi putut uşor crede că în curând pereţii nesiguri ai casei în care ne aflam se vor prăbuşi consecvent , unul după altul peste noi. Dar nu a fost aşa.

Domnul Holmes continua să mă privească cu o neîncredere zdrobitoare.Nu conta dacă el mă credea , eu ştiam adevărul şi nimic altceva nu-mi putea schimba crezul.Realizasem că masca pe care Damian o purta atât de triumfător nu era decât o mască pentru a ascunde cicatricile necruţătoare ale vieţii.

-Ce vrei să spui , Roza?

-Cazul Hoţului nu mai este valabil.Îl puteţi închide , uita , îl puteţi da foc.Renuimitul hoţ s-a retras din zgomotoasa lui activitate.

Chipul Domnului Yvrin Holmes spunea multe.Fiecare trăiere şi necredinţă se aşternea cu exactitate pe chipul său brăzdat uşor de soare şi ridat.

-Ce-ai făcut , scumpa mea Roza?întrebă el.

-Am rezolvat cazul , numai că prin alte metode decât cele obişnuite.Am rezolvat cazul cu ajutorul iubirii.

-Iubirea e doar o minciună , răsună vocea domnului Holmes ,cu un ecou strident în mintea mea.

-Dacă nu aş fi trecut prin cazul acesta , probabil acum aş fi fost de acord cu ceea ce spuneţi dumneavoastră. -Dar nu eşti , realiză Domnul Holmes.

-Nu, şi nu voi mai fi niciodată de acord cu cineva care spune că ” iubirea e o minciună”!Cei care spun că „iubirea este o minciună” sunt furioşi că nu au avut parte de ceea ce puţini oameni au, „le véritable amour!”.Nu mă învinuiţi doar pe mine , dumneavoastră mi-aţi dat cazul.

-Încerc să înţeleg , Roza ! Ceea ce încerci tu să-mi spui este că tu şi hoţul aveţi o frumoasă poveste de dragoste? Îşi frecă stresat bărbia şi îşi încrucişă degetele , într-o luptă a subconştientului său.

-Domnule , vreau să-mi dau demisia.

Privirea Domnului Holmes poposi tristă şi obosită asupra mea. 

-Ştiam că o dată va veni vremea când îmi voi pierde cel mai veritabil agent , dar nu credeam că v-a fi atât de curând.

M-am dus lângă Yrvin Holmes , luându-l de după umeri.

-Mi-aţi fost ca un tată , dar ştiţi , odată şi odată trebuia să-mi găsesc singură drumul.

-Tu întotdeauna ai fost încarnarea independenţei.Întotdeaua ai vrut să zbori liberă , dacă aş putea folosi cuvintele astea spuse frecându-şi tâmpla cu degetele , iar acum a venit vremea ca tu să nu mai depinzi de mine sau de Agenţie.

-Mă lăsaţi să plec?

-Niciodată nu te-am ţinut cu forţa , Roza.Promite-mi însă că îţi vei aduce aminte de mine şi , din când în când , vei face capriciile unui bătrân şi mă vei vizita.

Ţin la dumneavoastră nespus de mult , am râs uşor.

-Ştiu.

Am închis ochii. Simţeam că poti pluti , pot râde , pot citi , pot cânta şi dansa fără să mă opresc.Simţeam sentimentul libertin curgându-mi cu ardoare prin vene , trup , fiinţă.

-Bună dimineaţa , domnişoară „rază de soare”!

Râsul meu învălui încăperea.

-Bună. M-am ridicat , şi singurul lucru pe care vroiam să-l fac în secuna aceea era să studiez ochii lui Damian.L-am tras mai aproape de mine , adâncindu-mi privirea în pupilele lui atât de fascinante. Verdele şi violetul , într-o mixtură perfectă.Cald şi rece.

-Ce e?întrebă el luându-mi chipul în palme.

-Gândurile unei foste agente.

Mă strânse în braţe , oferindu-mi senzaţia aceea că cineva te protejează , te veghează şi … iubeşte. Mi-am culcat capul pe pieptul său.

♠♠♠

Din punctul de vedere al lui Damian:

Buzele ei aveau amestecul acela cald , mieros şi senzual.Mi-am coborât mâna leneş pe spatele ei , atingând piele moale şi trăgând-o mai aproape de mine. Simţeam din nou.Simţeam ceva adevărat , proaspăt şi fierbinte. Îmi fusese atât de dor de senzaţia resimţită , încât nu mă puteam opri din a savura fiecare moment. Părul ei în onduleuri ciufulite de somn , ochii mari cenuşii şi privirea arzătoarea.

Puteam sta să privesc acea minune a naturii în continuu.Nu aveam nevoie să respir sau să mănânc.

Era ceva atât de profund încât n-ar fi existat cuvinte care să o poată descrie.

Se dezlipi cu o nuanţă caldă de regret de mine , spunându-mi :
-Ce-ar fi să ne mutăm în Grecia?sau Italia?sau Hawaii?sau orice altă ţară  caldă!

Mă întebă învârtindu-şi trupul micuţ prin cameră , asemeni unui copil mic , cu chef de joacă.

-Ce zici de Cuba?

Ochii ei sclipiră intens.

-Ar fi minunat!Soarele , şi apa aceea ce se contopeşte cu nuanţa febrilă a cerului , salsa dansată în mijlocul serii . Oh , Doamne!

-Deci ne-am hotărât?
-Vorbeşti serios?
-Cât de serios pot.Mâine plecăm în Cuba , la Havana.

-Mmm , mi-e poftă de tutun cubanez , sări Roza.

-N-ai fumat niciodată trabucuri cubaneze.

-Nu conteză!Tot îmi e poftă.

Am râs la uşurinţa cu care ea scotea toate acele fraze dulci.Tutun cubanez , ai?

Adevărul că senzaţia de a mă putea duce împreună cu Roza peste mări şi ţări , în Cuba , unde Soarele te arde , înflăcărându-te şi noaptea , era una dintre cele mai moi şi interzise senzaţii.

Iubeam idee de a înota prin apă limpede , de a lenevi cu dragoste la soare.Şi toate erau atât de aproape de a se împlini!

Notă personală : Să nu mai spui niciodată că visele nu pot deveni realitate , Damian!

Ştiam de ce mi s-a împlinit visul.Mă detaşasem atât de mult de realitatea crudă şi dibolică , încât singura lume în care m-ai puteam trăi era cea a viselor.

Şi astfel , îmi trăiam şi visul de a fi alături de Roza.

O melancolie cu tăişuri intense pusese stăpânire pe mine.Era adevărat , acum o aveam pentru mine , şi singurul lucru care trebuia să-l mai fac pentru o a avea altături pentru totdeauna era să am grijă de ea şi să o iubesc.

Simţeam , pentru prima dată , siguranţa că totul se va împlini.Va fi bine.

Dragostea fusese pe o bancă lângă mine , dragostea fusese într-o agenţie secretă luptând împotriva hoţilor şi escrocilor  dragostea privirea cu ochii cenuşii apusulor, şi eu n-am văzut-o.

Până acum.

De azi totul se schimbă , soarele răsare şi luna apune.Focul topeşte gheaţa ! Roza topeşte gheaţa inimii mele.

Dintr-o dată mă simţeam ca un experiment criogenizat adus la viaţă de cea mai frumoasă şi cea mai strălucitoare femeie dintre toţi savanţii.Roza Cantemir.Roza Davyson , oh!doamne cât de bine suna .

Am prins-o pe Roza de umerii ei fragili ,uitându-mă adânc în ochii ei şi spunându-i:
-Vreau ca tu , domnişoară super-energică , să mă aştepţi aici , în calm şi fără izbucniri eroice , până mă duc să văd când putem pleca spre Cuba sau să văd ce zboruri putem lua până acolo.

-Eu nu am izbucniri eroice! se revoltă Roza , dar chiar şi aşa , până şi ochii ei reflectau adevărul.Ştia şi singură că era ca un ghimpe în coastă.

Problema ei era că eu eram obişnuit să sufăr , încât ea nu mă va încurca niciodată , ba mai degrabă mă va face să o iubesc cu şi mai mult devotament şi pasiune.

-Stai cuminte , papă un croissant şi priveşte către Eiffel.

-Bine .

Se ridică pe vârfurile degetelor şi îmi sărută uşor obrazul.Am zâmbit împlinit.

Ieşind din apartamentul nostru provizoriu cea mai trăsnită idee îmi încolţi în minte.

Mulţi ar fi privit-o cu scepticism , dar eu ştiu ce vreau de la viaţă.O vroiam pe Roza pentru mine , pentru totdeauna.Vroiam să o am în toate modurile posibile.

Ochii îmi sclipiră frenetic când am trecut pe lângă un magazin de bijuterii , decorat în multe nuanţe de mov.

De ce să aştept să îmi văd şansele scurgându-se în enimaticile canale ale Parisului?Am deschis uşa , întâmpinat de un clinchet subţire de clopoţei şi un chip zâmbitor şi cald.M-am relaxat.

♠♠♠

Inelul o definea atât de bine pe Roza.Era din argint , cu un mic diamant în vârful unui trandafir din rubine.

Chiar şi eu încă priveam inelul cu o oarecare surprindere.Nu-mi venea să cred că era atât de frumos şi de perfect pentru ea.

Am trecut emoţionat pe la aeroport luân mai întâi bilete până la Los Angeles , apoi spre Havana , Cuba.

Cum se putea schimba Universul neîncruţător în ceva atât de miraculos şi fără scrupule!

Nu conta misterul acela , mie-mi plăcea unde mă conduse viaţa şi nu mi-aş dori niciodată să se schimbe!

Mi-am urmat drumul până la apartament , urcând apoi scările două câte două , simţind inima-mi bubuind cu fiecare metru pe care îl parcurgeam.

Dacă îmi va spune „nu”?Dar dacă îmi va spune ” da”?

Aş fi fost şi mai fericit , aş fi fost în extaz , probabil aş ridica-o în braţe până la cer şi apoi aş aduce-o înapoi.

Până la urmă , acolo e locul ei.Între îngeri!

Am intrat alene , împingând cu reţinere uşa grea din lemn de mahon.

Roza stătea pe un fotoliu din răchită , privind către Turnul Eiffel şi citind dintr-un roman vechi scris în limba franceză.

Bucelele-i calde se întindeau obraznice peste umerii ei micuţi.Citea încet , accentul franţuzesc încercuind încăperea.

Era o imagine îngerească!Prins în vraja ei , am început să recit câteva versuri adânc întipărite în mintea mea :

„Te iubesc!-era să strige demonul în a lui noapte ,

Dară umbra-naripată a lui buze le înmoaie ,

Nu spre-amor-,spre-nchinăciunea el genunchii-şi încovoaie

Şi ascultă , dus de lume , a ei dulci şi timizi şoapte.”

Căpuşorul acela cârlionţat se întoarse spre mine , oferindu-mi un zâmbet de zile mari.

Însă privirea ei coborî agilă până la cutiuţa de catifea albastră pe care o ţineam în palmă.

-Ce ai acolo? mă întrebă ea cu o sclipire stranie în ochi.

-Este modul prin care vei fi a mea pentru totdeauna.

-Doar nu vrei să….

-O , ba da! am anunţat-o cu un zâmbet malefic pe chip.Roza , vrei să te măriţi cu mine?

Vroiam să fug de tăcere.Atâta linişte ! Spune da , spune da , mă rugam frenetic.Nu aş fi putut să rezist dacă mă refuza .Ea era viaţa mea!

-Cred că voi spune da !
-Da?

-Da! începu ea să râdă.

Apoi se opri şi mă privi cu cea mai serioasă faţă:
-Damian , tu eşti sigur ?

-Cel mai sigur!

-Atunci , da!

Am strâns-o cu toată căldura în braţe , sărutându-i chipul.Mână mea o sărutase pe a ei , şi într-o secundă inelul era acolo.Ca prin magie!

-Fă-ţi bagajele , scumpo.Mâine plecăm!

-Oh , Doamne! De ce îţi iese totul atât de perfect?chicoti ea.

-Pentru că am suferit atât de mult.Tu eşti răsplata suferinţei mele , dulce Roza.

 

Şi buze , poarta sufletului meu

Pecetluieşte cu o sărutare ,

Eternul târg cu moartea răpitoare!(W.Shakespeare)

 

 

Capitolul XX :Basmul meu conteporan.

 

Din punctul de vedere al Rozei :

 

Joseph privea ruşinat parchetul.Stătea pe scaunul din lemn , în timp ce Damian şi Roza îl mustrau , bine nu îl mustrau , pur şi simplu ţipau la el:

-Cum ai putut face asta?

-Ah , a fost din cauza armei pe care am creato pentru Damian şi pentru faptul că poliţia se apropia şi voi vă jucaţi „de-a prinselea” , spuse acesta cu o urmă de amărăciune în voce.

Damian îşi sprijini capul de perete.

-Şi uimeşte-mă , ţi-e ţi-a venit ideea aşa , în timp ce noi ţopăiam ca doi  fluturaşi?

Nu mi-am putut opri chicotelile.Un zâmbet tâmp mi se înşira pe faţă , in timp ce ochii lui Damian se pironeau zâmbitori asupra mea.

-Doi fluturaşi?Fluturaşii nu ţopăie!am râs.

-Mda , ei zboară , întrerupse Joseph.

Nu puteam fi supărată.Chiar dacă aş fi încercat, nu puteam.Imi plăcea prea mult apartamentul , panorama , modul în care Turnul Eiffel sclipea pătrunzător.

Eram fericită , deşi probabil eram dată dispărută internaţional , la fel ca şi tabloul Mona Lisei.Dar ce conta?Dintr-o dată inima mea pompa cu forţă , imi simţeam obrajii fierbinţi şi mâinile calde.

-De ce aici?De ce la Paris?am întrebat încercând a-mi disimula încântarea.

-A fost ideea care mi-a venit pe moment !

-Adică tu te-ai trezit aşa dintr-o dată şi ţi-ai spus ” ce-ar fi să pun capăt chestiei ăsteia şi să duc doi oameni împuşcaţi cu o naţie de tranchilizant la Paris , oraşul îndrăgostiţilor”?sări Damian.

Joseph avea acum un surâs indescifrabil.Ochii negrii ii sclipeau amuzanţi , în timp privirile îi cădeau când asupra mea când asupra lui Damian.

Mă simţeam stânjenită..” ca doi îndrăgostiţi” …

-Am o idee , am spus.Cât de departe e Luvru de noi?

-Zece minute , răspunse Damian intrigat.

-Bun , diseară ştiu ce facem.Oh , va fi minunat ! am spus uitându-mă pătrunzător spre tabloul Mona Lisei.

-Ne poţi lămuri şi pe noi ce facem la Luvru?întrebă Damian trecându-şi mâna prin păr şi dându-i o palmă peste cap lui Joseph.

-Vom duce tabloul Gioccondei înapoi de unde a venit.

Linişte,

-Ce?Damian , m-am apropiat de el , dacă vrei să uit de faptul că eşti cine eşti şi ai făcut ce ai făcut …

-Oricum ai fi uitat , se trezi dintr-o dată Joseph , numai că simplul simţ al dreptăţii ce îţi stăpâneşte firea te obligă să faci asta , ca să ai conştiinţa curată.

Am tăcut surprinsă.Avea dreptate.

Privirea îmi alunecă pe podea, apoi şerpui puţin pe pereţi şi se opri în sfârşit pe chipul lui Damian.Ochii aceia plini de secrete îmi căutau pe chip orice răspuns , îmi urmăreau fiecare mişcare, fiecare încordare de muşchi.

Joseph se ridică de pe scaun , şi îşi puse mâinile pe umerii lui Damian.

-Ascultă , poate vei spune că nu am dreptul să-ţi dau ordine , dar acest nu e un ordin , eu un sfat : Ascult-o te rog pe Roza , şi tu tabloul înapoi.

Respriaţiile noastre se auzeau line , calme însă posedând ceva straniu şi de nestrăbătut.

Mintea mea se lovea de pereţi inexistenţi de sticlă , în căutarea unei reacţii pe chipul frumos construit a lui Damian , o reacţie care i-ar putea scoate la iveală hotărârea.

Se apropie şi mai tare de mine , luându-mi faţa între palmele lui calde . Am tremurat uşor.

-Bine , dar orice ai avea acum în minte , nu fac asta de dragul tău.

Am încuviinţat plină de o senzaţie ciudată şi fierbinte ce mi se întindea rapid prin corp.

-Diseară , la şase , plecăm.Ne-am înţeles?

-Mda, am răspuns incapabilă de alte completări.

♠ ♠ ♠

-Pe unde intrăm?am întrebat privind clădirea grandioasă , strălucitoare în luminile calme ale serii .

-Cum adică , pe unde intrăm?mă întrebă ridicând o sprânceană.Doar nu crezi că am venit aici ca nişte vizitatori , nu?Ne furişam , punem tabloul şi plecăm.Sau , am putea să îl lăsăm la intrare.

-Mda , şi până dimineaţă nu mai există.

-Deci te ţii după mine , intrăm , lăsăm tabloul şi ieşim,spuse Damian apropiindu-se de mine.

Răsuflarea lui caldă îmi atingea solitară buzele.Am inspirat încet :

-Desigur , şefu’!

-Îmi place cum sună.

-Ego-ul tău e atât de mare , încât n-ar încăpea nici în cel mai mare zgârie nori din lume.

Zâmbetul lui , plin de sine , ştrengăresc , se oglindi în bucăţile enorme de sticlă ce constituiau intrarea piramidală a Muzeului Luvru.

-Taci , spuse atât de delicat.

Damian pipăi sticla cu buricele degetelor . Scoase ceva mic din buzunar , şi începu să taie sticla.

-Ce faci?! am ţipat indignată.

-Vrei să intrăm sau nu?Le dau tabloul înapoi , aşa că puţină dezordine nu îi va deranja.

În curând , gaura în panoul lucitor de sticlă fu destul de largă pentru a putea trece dincolo.

Damian se strecură înauntru.Am vrut să-l urmez , dar vocea lui severă mă opri:
-Nu coborî.

-De ce?

-Ascultă , nu coborî.Sunt o grămadă de senzori pe-aici.De-abia mă descurc eu.

-Promite-mi că  duci tabloul.Că nu e vreo şmecherie de-a ta.

-Nu e nici o şmecherie , Roza.Nu prea îmi arde de glumă în secunda asta.Te rog , spuse încercând să se autocalmeze , aşteaptă-mă acolo.

-Bine , am răspuns bosumflându-mă copilăros , deşi eram conşteientă că reacţia mea nu va aduce niciun folos.El şi cu puterea lui de convingere idioată!

M-am aşezat pe marginea uneia dintre cele patru fântâni.Combinaţia ce o avea strălucirea morbidă a lunii cu luminile aurii artificiale , mă făcea să cugetez la ce se întâmpla.Tocmai convisesem cel mai mare hoţ să pună la loc cel mai valoros tablou pe care îl furase.

Am făcut eu asta?Mda , am făcut. Un zâmbet de satisfacţie bine meritată se împrăştie pe chipul meu , îmi încadră ochii , iar apoi puse stăpânire pe oxigenul ce mă înconjura.

Oare de ce totul se schimbă printr-o pocnitură de degete?

Mereu mi-am imaginat că lumea este stăpânită de cel mai mare magician , de fiinţa ce ştie toate tertipurile.Un magician ce ştie când soarele răsare şi luna apune , când vântul bate sau stele strălucesc : un magician care controlează tot ce simţi pentru el sau pentru ea.

M-am afundat cu o oarecare precauţie şi mai mult în frământările sufletului meu, nici acum nu realizasem cum am ajuns să mă îndrăgostesc o persoană , despre care , teoretic -şi practic- nu ştiu absolut nimic.

Aveam să aflu răspunsul vreodată şi să-mi recapăt normalitatea cândva?Hmm , nu.

Două pocnituri din degete mă scoaseră din reverie.Damian stătea cu mâinile încrucişate la piept , privindu-mă de sus.

-Gata.

-„Gata”?

-Mda , am dus tabloul. Acum mi-ai iertat păcatele?

-Ce?am spus ridicându-mă pentru a fi faţă în faţă.

-Asta nu a un mod de-a mă căli de păcatele mele?

-Nu , Damian , era doar un mod de a afla dacă nu m-ai păcălit , dacă până la urmă ai o urmă de umanitate în inima aia încurcată.

-Şi ce spuneţi , domnişoară?Sunt uman sau … doar un demon însetat de rău?spuse el lipindu-şi palma caldă , moale , noduroasă de obrazul meu.

-Aş spun că aduci desul de mult a om.

-Minunat , atunci! Şi ştii ce fac oamenii de obicei?
-Uimeşte-mă!

Mâinile lui trecură peste silueta mea şi dintr-o dată mă ridicam de la sol.

-Ce zici să mergem să bem ceva?Parisul e mare!

-M-ai luat în braţe doar pentru a-mi spune că vrei să bem ceva împreună?

-Nu.Te-am luat în braţe ca să nu fugi de mine.

-Nu cred că o să mai fug vreodată de tine , Damian , am realizat îndreptându-mi privirea spre stelele proaspăt apărute.

-Nu ţi-e frică de demoni?

-Nu tocmai am stabilit că tu eşti uman?

-Vrei să îţi arăt că te pot face să te răzgândeşti?spuse lăsându-mă pe pământ.

Degetele lui îmi dădură la o parte părul de pe chip în cel mai nepământean şi dulce mod cu putinţă.Buzele lui rumene , cu tenta lor rozalie , se apropiară de obrazul meu.Apoi parcurseră lent drumul pâna la buzele mele.

Am încercat să nu plâng.Nici măcar nu ştiam de ce o fac.L-am sărutat apăsat , încercând să i-au ce e al meu , ce îmi aparţinea.Mi-am încolăcit mâinile în părul lui , lăsând senzaţia aceea că în sfârşit aparţin undeva , aparţin cuiva să mă străpungă năvalnic.Aparţineam braţelor lui , buzelor lui , ochilor lui.Aparţinea lui Damian.

-Gata , de ce plângi?mă întrebă el ştergându-mi lacrimile.

-Am chef de ceva serios de băut.

-Trebuia doar să-mi spui , roza mea . Mergem acum către Rai,

-Taci , Damian! am zis lovindu-l ştrengăreşte în umăr.

El doar mă strânse la pieptul său.

-Încetează să mai fii aşa de drăgăstos , mă omori , hoţule!

-Bine , spuse el pe o voce groasă , prefăcută!Voi fi rece , şi dur , şi malefic!

-Nu că nu ai fi deja , sir !

-Suntem în Paris , mademoiselle.

-Monsieur .

M-am simţit din nou ridicându-mă de la sol , asemeni unui fulg de nea ridicat de vânt.

-Monsieur vrea să bea un bourbon cât mai rapid , aşa că , mademoiselle , să ne mişcăm mai rapid.

-Monsieur , şi mademoiselle vrea un scotch , dar m-ai putea lăsa din nou pe Pământ?am întrebat printre chicoteli.

-Dacă asta va e porunca ,mademoiselle.

 

♠ ♠ ♠

 

„Little Temple Bar” era o loc  superb!Situat pe rue Princesse , avea un mod fantastic de a se deosebi de restul localurilor din Paris.

Interiorul era o combinaţie atrăgtoare din lemn şi materiale precum sticla ori marmura.

Damian îşi împleti degetele cu ale mele , într-un gest ce împărţea prea multă căldură.Atât de multă că deja mă întrebam dacă băusem scotch-ul sau nu.

-Dă-mi un pahar de bourbon , spuse Damian.Hmm , cu trei cuburi de gheaţă şi unul de scotch.

Mă uitam la Damian asemeni unui copil la acadele , sau la o nouă jucărie ori o prăjiturică.

Am chicotit uşor.

-Ce?

-Pari ca totul să fie atât de uşor !

-Dar este , spuse el luând băuturile şi îndreptându-ne către un separeu.

-Oh , Doamne! Tu  şi părerea ta apocaliptic de bună despre tine.

-Nu că te-ar deranja ,Roza ?

Am tăcut.Bine , nu mă deranja.Era mai mult decât frumos,şi cu ego-ul lui uriaş , care , ei bine , ne adusese aici , ne prinse pe amândoi într-un vârtej era şi mai scump.

-Ai dreptate , nu mă deranjează.

M-am apropiat de el pentru încă un sărut.Începusem să îmi doresc asta de la el cu prea mult foc.

Damian mă sărută uşor , lipindu-şi palma cu grijă de talia mea şi trăgându-mă mai aproape de trupul său.

-Tu eşti Roza? Roza Cantemir ? mă trezi o voce din basmul meu.Am sărit în sus ca arsă , cunoscând accentul britanic.

-Da , m-am întors precaută lipindu-mi spatele de abdomenul lui Damian.

-Domnul Holmes vrea să vă vorbească.

-S-a mişcat destul de repede de data asta , am râs.

Ştiam că odată şi odată mă va găsi , dar nu credeam că a fi atât de repede.

-Uite , Damian ,i-am spus abia şoptit.Du-te la apartament şi , te rog , am zis strângându-i mâna , nu pleca până nu îţi spun , bine?

El dădu din cap afirmativ şi mă sărută pe creştetul capului.

-Ai grijă , roza mea.

-Mă descurc.

-Ştiu asta , dar …Te rog.

Spuse stăriund asupra mea cu ochii lui stranii.

-Bine , acum gata.

-Domnişoară?

-Imediat , domnule .

M-am dus după bărbatul înalt , ştiind că mă aştepta ceea ce uram cel mai mult.Să primesc morală!Desigur , mă comportasem şi ca un copil dispărând dintr-o dată la braţ cu hoţul şi tabloul Mona Lisei.

Dar speram ca mica mea încercare de a îndrepta lucrurile îl va îmbuna pe Yrvin Holmes , şi astfel mă voi putea întoarce la basmul meu , în care prinţul meu deja mă aştepta în taină.

Urcând în ceea ce era o maşină mare şi neagră, ne îndreptarăm cu rapiditate şi agilitate spre Ambasada Marii Britanii la Paris.

Champ-Elyseé era asemeni unui carusel în plină noapte . Luminile aveau ceva cald şi preţios în modul genial în care străluceau.Mă făceau să cred că , poate, nu avea să fie totul atât de rău.Poate , lucrurile se vor rezolva cu mai mult tact , poate totul va ieşi bine.

Doar suntem la Paris!nu-i aşa?

În propriu-mi basm contemporan .

 

••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••

Oh , am lipsit atât de mult.Sincer , nu ştiu ce aş putea spune.Doar …îmi pare foarte , foarte , foarte rău că nu am mai scris , postat de atâta timp.

Totuşi , sper ca unii dintr voi încă să mai citească nebunia mea.

Cu inimioare ♥,

Ralu.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Îmi vreau fericirea înapoi ♥,

Chiar în momentul ăsta , am pur şi simplu nevoie de o îmbrăţişare.

Dar ştiţi , n-oi fi eu mofturoasă , însă astăzi inima mea are o singură dorinţa!

Dorinţa aceea egoistă de a strânge „acea” persoană în braţe , de a simţi iubirea plonjând de acolo sus , din Rai , printre noi.

Şi visez , mamă sincer … nici eu nu imi pot da seama cum mă pot rupe atât de mult de realitate , să stau cu ochii pierduţi … şi să îmi imaginez un alt fel de prezent.

Să simt acea îmbrăţişare…

Partea inconfortabilă este că una e îmbrăţişarea caldă şi dulceag a realităţii , când muşchii tăi se topesc sub îmbrăţişarea mult dorită …şi alta e atunci când te transpui în propriu-ţi univers perfect.

Şi doare!Urât .

Ştiţi cum e , când ai o săptămână dintre acelea nu prea bune de amintit şi speri ca totul să se termine totuşi , măcar cu o undă de fericire?Din nou stai şi aştepţi , şi îţi simţi inima grea şi obosită când ştii că ziua s-a încheiat şi unda ta de fericire s-a rătăcit.

But the hope it’s still exist.

Cu inimioare  ♥,

Ralu.

 

Capitolul XIX : Partea a doua.Acceptarea alegerii.

 

Din punctul de vedere al *autorului*:

 

Paşii ei aveau rezonanţă pe gresia lucioasă din holul aeroportului.Roza aruncă o privire peste îmbrăcămintea ei. Echipamentul acoperit cu paltonaşul gri nu-i ofereau o siluetă prea atrăgătoare , dar îi susţineau dorinţa.Aceia de a termina odată cu acest sihastru „mister” ce o obosea.

Asemeni într-un film vechi cu James Bond , Roza îşi duse palma la buzunarul din spate , verificând încă o dată autenticitatea armelor pe care le deţinea.

Nu erau prea multe , dar îi erau de ajuns:un pistol cu amortizor , revolverul ei cu carcasă argintie , câteva bombe fumigene , aparatul din dotare cu electoşocuri şi dispozitivul de decodare.

Acum şi-ar fi dorit să aibă şi ea un ruj dintre acele , ca în filme , cu care să-ţi hidratezi buzele apoi să impobilizezi lumea.Se stăpânea folosind umor negru.S-au poate era doar o disimulare a calmului.

Cine mai poate şti?

Avionul privat Learjet 45 avea să aterizeze la Terminalul 4 al Aeropotului Heathrow în mai puţin de 45 de minute.

Nu mai avea timp.Cu câteva priviri fixe ale agenţilor de securitate ce o aţinteau , Roza încercă să se piardă în mulţime-în cinci minute reuşi.Asta a fost „floare la ureche” , greul venea acum.Oare cum va reuşi ea să ajungă pe Terminal fără a fi arestată s-au oprită.

Soarele cobora cu laşintate după linia orizontului , ordonând luminilor puternice ale aeropotului să se aprindă.

Dacă nu ar fi situaţia aceasta ciudată , aş putea afirma că era chiar superb aeropotul noaptea.Un întreg glob sclipitor , în care mii de oameni se agită asemenea fulgilor existenţi în globul cu pricina , pentru a prinde avionul de care au nevoie pentru a ajunge acasă , pentru a-şi revedea familia sau sufletele pereche.

Ceea ce nu ştiau miile de oameni este că un hoţ şi un agent britanic vor da o luptă uimitoare în această seară.Şi poate nu va fi doar din cauza armamentelor , ceva ascuns adânc în mine presimte că va fi şi o luptă a sentimenelor .Ceva exploziv , asemenea miilor de artificii din lume de Anul Nou.

Şi totuşi sabia aceasta avea două tăişuri.Roza avea avantajul armelor  şi a timpului , însă ea nu ştia că Damian era deja mult mai aproape decât şi-ar fi imaginat.

Deghizat cu exactitate , asemeni costumaţiilor bine puse la punct ale lui Sherlock Holmes , Damian juca splendid rolul unui agent de pază corespunzător pregătit şi echipat pentru a deplasa tabloul de la Terminalul 4 către Terminalul 2 unde va fi urcat în alt avion , cu destinaţia Tokyo.Să mai menţionez că toată această deplasare era strict secretă , şi singurii care vor avea acces asupra tabloului pe perioada de deplasare vor fi piloţii şi Damian.

Ceea , după cu bine v-aţi dat seama , este un avantaj incredibil pentru hoţul nostru de…suflete.

Dar v-aţi pus vreodată întrebarea următoare : Dacă tabloul este menit să fie furat?Dacă , până la urmă , tabloul este destinat lui Damian Davyson şi şiretlicurilor lui?

Nici eu nu ştiu.

Dar acum să ne întoarcem înapoi la scumpa noastră Roza.Se hotărî într-un final , luând o decizie destul de periculoasă . Pe pista Terminalului 4 , undeva la o distanţă acceptabilă , se mai afla un avion Cessna ce era programat pentru plecare abia în  seara următoare.Partea care o ajutase pe Roza să ia această decizie era faptul că avionul era aşezat în drumul tabloului spre Terminalul 2 , ceea ce îi uşura enorm munca.Astfel , atunci când Tabloul va fi în apropiere , Roza îşi va face intrarea salvând tabloul.

Aşa că , acum se îndreptă cu grijă spre avion.Îşi trase gulerul hainei mai sus , încercând să-şi acopere chipul.

Vântul bătea liniştit , pentru prima dată de când ajunsese înapoi la Londra ploaia nu ma brăzda pământul.

Era o linişte ce te înghiţea rapid în neant , lăsându-te să te hrăneşti doar cu vise.

Nu durase mult până când ajunse la „ascunzătoarea” ei.Însă avea o mică problemă.Ceva îi scăpase , şi anume că nu deţinea cartela pentru a deschide cabina avionului.Din nou , o încurcătură de fire colorate îi făceau felul.

Dar dacă s-ar folosi de aparatul cu electroşocuri pentru a trimite un impuls care avea să deschidă legăturile dintre fire?Merita încercat , îşi spuse aceasta.

Privind din obişnuinţă în jurul său , scoase micuţa cutie neagră şi o apropie de uşa avionului , în dreptul şanţului pe unde trecea deobicei cartela.

Numără până la cinci , se asigură pentru ultima oară că totul este în regulă , şi apăsă butonaşul roşu.

La început nu se întâmplă nimic.Roza privea nedumerită , în timp ce avioanele pline de pasageri se ridicau zgomotoase de la sol.Apoi din nou linişte.Exemplul acela de linişte ce nu încetează a se risipi şi îţi face bătăile inimii atât de puternice , încât ai putea jura că pieptul tău va exploda.

Dar , într-un final , liniştea se dispersă infatuată , fiind înlocuită de un click în surdină şi de o uşoară deshidere a uşii avionului.

Pentru o secundă , Roza respiră uşurată , dar ştia că acesta era doar începutul.Începutul a ce?Nici ea nu ştia.

–Jumătate de oră mai târziu–

Damian privea relaxat cerul luminat acum doar de becurile înalte şi lucitoare ale aeropotului.Se rezemă de maşinuţa cu care avea să transporte tabloul la avion… bine , să fim serioşi , nu-l va duce la avion , îl va duce la Joseph , băiatul ce îl ajuta , şi după aceia vor pleca împreună de acolo , cu cel mai mare premiu al vieţii lor.

Îşi aprinse în pofida avertizării gardienilor , o ţigară.Trase fumul ce i se infiltră rapid în plămâni.Expirase.

Dintr-o dată , în încâlceala alburie de fum , un chip fantasm0grafic , alb şi de neuitat se contură , materializându-se chiar acolo , în faţa lui.Era Roza Cantemir.

-Tu..pufni indignat Damian.Ştiu că eşti o iluzie.Întotdeauna ai fost aşa , spuse el , vocea spărgându-se în mii şi mii de cioburi.

Fantoma aceea fără noimă ,Roza , se apropie de Damian.El ştia că nu era reală , ea niciodată nu ar mai fi atât de aproape de el.Şi totuşi , cu pielea albă şi trasă , ochii aceia enigmatici , gri , ce încă îi sclipeau nesingheriţi.Această „fără noimă” fată Morgana , supremul miraj , ce o întruchipa acum pe Roza Cantemir , îşi ridica palma şi o lipi de obrazul fierbinte , al lui Damian.Lui îi bătu inima neîncetat.Era nebun ! Cum putea să creadă că Roza ar mai putea fi lângă el.Era atât de nebun!încât se juca de-a dragostea cu o fantomă.

Dar dacă Roza fusese mereu o fantomă?Ar avea noimă!Şi totuşi , amintirea sărutului acela încă persista fierbinte şi concret pe buzele lui.Nu , acel moment chiar a fost adevărat.

-De ce faci asta?se trezise dintr-o dată fantoma fără umbră.

-Asta ce?spuse Damian de parcă nu ar fi ştiut despre ce era vorba.

-Furtul unui tablou important.

-O fac pentru că cineva merită să dea o lecţie sistemului nostru bolnav , şi bineînţeles , o fac pentru amorul propriu.

Falsa Roza se apropie de Damian , ridicându-i bărbia şi făcându-l să-şi privească fantoma .

-Ce vrei să dovedeşti , Damian?

-Nimic.

-Nu te cred.spuse aceasta adâncindu-şi privirea.

-Nimic.

-Te iubesc.

Ochii lui Damian , în esenţa lor stranie şi incontestabilă , tremurară odată cu sufletul lui.

-Nu-mi spune asta , încercă Damian vrând să o ia de mână.Dar palmele ei se evaporară, şi încetul cu încetul întregul său trup.Ochii ei îl mai sferdeliră încă puţin , apoi dispărură.

În sfârşit , el înţelese ceva.Nebunia lui avea o fărâmă de adevăr…O iubea pe Roza , şi ar fi renunţat şi la planul lui dacă ar fi ştiut că şi ea simte la fel.Dar nu era destinul lui acesta.

Atunci , spulberând norii şi liniştea , avionul ce avea să-i schimbe viaţa se aruncă lin pe pistă.

Damian aruncă ţigara , stingând-o cu vârful pantofilor.

Stătu câteva minute , până când aterizarea se defintivă.Apoi , cu paşi mărunţi , calm şi încercând să şi-o alunge pe Roza din minte , să indreptă spre avion.

Câţiva bărbaţi în uniforme protocolare îl aşteptau la intrarea în carlingă.

_____

Atâta i-a fost.Roza deschise uşa avionului , şi se ascunde după aripa dreaptă.Auzea motorul unei maşini apropiindu-se.Aceasta era seara în care Roza încălcase oridnele domnului Holmes , dorind să descopere adevărul în legătură cu Damian şi să recupereze tabloul.

Linişte.Respiră de două ori , încercând să facă totul să-i pară mai clar , încercând să lumineze întunericul stăruitor.

Îşi duse mâna la buzunarele hainelor şi scoase de acolo revoleverul .Îl verifică , apoi tăcu molcom.Ar fi vrut să îşi ţină respiraţia , dar ştia că nu o va ajuta cu nimic.

Maşina era acum la cinci metri.Ochi roţile micului automobil , apoi apăsă trăgaciul.

Glonţul se opri în cauciul roţii . Asta e .

Roza îşi puse la loc pistolul şi se apropie de maşină.Damian era acolo , dar ea încă nu îşi dăduse seama.

-Dă-mi tabloul te rog , spuse aceasta cu o voce autoritară , străfugerată de putere.

Damian îşi ridică privirea surprins.Surprins , dar nu într-atât încât să nu poată realiza cine îi este adversara.

-Bună seara , frumoasă Roza , spuse acesta curpins de un impuls romantic.Nu putea fi calm şi relaxat pentru a vorbi acum cu ea , trebuia să fie Damian ce îşi ascunde sentimentele sub sarcasm şi nesimţire.Altfel nu mergea.

Ochii ei sclipiră curioşi.Depuse un efort enorm încercând a rosti fraza următoare:

-Ştiam eu.Defapt aveam punctul meu de siguranţă ,însă mai băgat într-o fundătură cu alterego-urile tale.Damian Davyson şi Hyde Davidson sunt una şi aceiaşi persoană , nu-i aşa?

-Mă bucur că ai înţeles în sfârşit Roza.

-Ce e de înţeles?Că nu eşti decât un hoţ -bine , defapt chiar un hoţ foarte bun – care mi-a jucat inima pe degete?Acum , tabloul te rog.

-De ce insişti?Ştii prea bine că nu ţi-l voi da de bună voie , stimate agent,râse Damian.Totuşi în ochii acestui neînfricat -după aparenţe- infractor , sub sclipirea luminilor puternice , o lacrimă străluci.Plângea?Îi părea rău pentru ce se întâmplase?
Nu , nu putea fi asta.Lui nu i se mai întâmplase asta de atât amar de vreme.

Roza înmărmuri.Nici ea nu putea crede.Îşi simţi inima bătând atât de tare .Doar nu aşa avea să se sfârşească totul , nu?Damian , cu persoanalitatea lui debordantă şi cu abilităţile lui fermecătoare nu putea fi înfrânt atât de uşor , nu?

Parcă citindu-i gândurile , Damian luă rapid tabloul , şi începu să fugă spre parcarea unde se afla Joseph.

Roza se luase după el , dar amândoi erau în dificultate.Damian pentru simplul fapt că îşi căra comoara , iar Roza era încetinită de echipament.

Damian zări maşina , şi alerga frenetic spre ea , înfiripându-i-se în suflet speranţa.Pe naiba , speranţă!
Maşina era goală!Joeseph nu era acolo.

Acum simţea respiraţia caldă a Rozei în ceafă.Era prea târziu !De data asta războiul fusese câştigat de Roza.

Ei îi sclipeau ochii ageri şi răsufla cu greutate.

-Ce e?Nu mai ai unde să fugi.

O pocnitură asurzitoare trecu dintr-o dată pe lângă urechile lor , şi Roza îl privi pe Damian cum se prăbuşeşte pe betonul fără viaţă.

Se aplecă instantaneu spre el , dar altă pocnitură o îngrozi şi pe ea.Acum ambii cmbatanţi erau învinşi.

 

–Trei zile mai târziu–

Finist vitae sed non amoris (Sfârşitul vieţii nu este şi sfârşitul iubirii)

 

Din punctul de vedere al Rozei :

O aromă dulceagă înunda încăperea…Am sărit ca arsă ! Unde mă aflam?

Ochii mei au zburat împrejur.Damian dormea cu capul pe una dintre marile perne de pe pat.Şi dormea atât de frumos , încât credeţi-mă , instantaneu am uitat de întâmplarea cu hoţul , şi în acel moment universul meu se concentra doar pe părul lui cafeniu şi chipul angelic ,

I-am urmat cu privirea trăsăturile fine ale chipului său , dorindu-mi să deschidă ochii.Pieptul lui tresărea cu fiecare respiraţie , iar eu simţeam nevoia să mă strângă cineva în braţe.

Dar până la momentul acela , încă nu realizam unde mă aflu.

M-am ridicat cu grijă , încercând să nu-l trezesc.Am continuat să-mi plimb intrigată -şi speriată- privirea prin cameră până când am văzut o pereche de pantaloni trei-sferturi şi un tricou , alb , destul de mare.Apoi mi-am privit costumaţia!Eram julită şi murdară de la „lupta” mea cu Damian , aşa că hainele acelea imi prindeau numai bine.M-am schimbat apoi mi-am trecut mâna printre bucle.

Un ceas ticăia în surdină , arătând ora 18.

M-am foit incomodă . Privirea imi alunecă pe fereastră gigantică , singura fereastră din toată camera.

Afară , zărindu-se după nişte pomi falnici , stăpân peste tot oraşul , domnea Turnul Eiffel.

-Suntem la Paris!am icnit surprinsă.Cum era cu putinţă?Şi până la urmă , ce se întâmplase?

Am vrut să îmi aprind o ţigară , dar nu le găseam.Halal Paris fără ţigări cu aromă de portocale!

-Ce se întâmplă?răsuna agitată vocea lui Damian.

M-am îndepărtat rapid de fereastră , pentru a mă aşeza din nou pe pat.

-Suntem la Paris.

-Cum adică , ” suntem la Paris”?

-Adică , după cum se pare cineva ne-a adus aici.

-La pachet cu tabloul , spuse Damian arătându-mi Pictura Mona Lisei sprijinită de peretele vestic.

-Nu pot înţelege.

Abia atunci realizasem apropierea dintre mine şi el.Dă-l încolo de tabloul , am gândit , respiraţia lui Damian îmi aluneca domoală pe gât.

Mi-am întors ochii către el .

Mă privea cu o seriozitate înfricoşătoare.

-Poate până la urmă nu e chiar atât de incomod la Paris , şoptise.

Degetele lui alunecară pe obrazu-mi , ducând două şuviţe după ureche.Atingerea lui electriză fiecare celulă din mine.

-Bună , frumoaso.

-Hoţule…

Îi simţeam căldura şi veşnicul parfum dulceag ,a  mosc , în combinaţie cu aroma stăruitoare-dar deloc deranjantă- a tutun.

Şi atunci, urmând parcă un scenariu exact , Damian îşi apropie buzele de ale mele.Am înghiţit , fluturaşii mei zburând acum nestingeriţi şi dându-mi un milion de emoţii.

Măcar de data asta , Sărută-l!

Mi-am urmat bolnava conştiinţă , uitându-mi autocontrolul de nestăvilit.

Buzele lui avea acelaşi gus dulce şi cuprinzător . Palmele lui îmi alunecară pe spate şi mă traseră lângă el.

-De ce fac asta?
M-am oprit pentru câteva secunde , şoptindu-i la ureche.

-Nu ştiu , îmi răspunse.Dar eu pur şi simplu am nevoie de asta acum!Mai ales că poate mâine nu mai trăim!
-Nu spune asta ,

Şi m-am lăsat curpinsă din nou de senzaţia aceia de nedescris.Aveam aripi !

 

 

 

 

 

 

 

 

Capitolul XIX : Prima parte.Acceptarea alegerii

Îndrăgostitului i se smulge inima din trup în deplină cunoştiinţă de cauză!

Din punctul de vedere al Rozei:

Fântâna din marmură stătea impozantă , parcă sfidându-mi controlul.Stropi mici şi reci poposeau adesea pe chipu-mi transpirat.Apa se ridica până în nori , şi plonja înapoi în fântână.

Mă întreb , cum se poate ca ceva pe care îl considerai atât de sigur să se năruiască în câteva secunde?Parametrii ideali distruşi.

„Un bărbat cu ochi stranii..”

Da , era Damian.

Da , începusem să mă îndrăgostesc de el , şi toată şarada asta cu Hyde Davidson nu făcea decât să vreau să-l am mai tare.

Vi s-a mai întâmplat vreodată?

Îmi aduc aminte în gimnaziu , când mă îndrăgosteam de vreun nou crai , îmi doream atât de mult să ţină la mine , încât mă visam alături de el peste mări şi văi , uniţi de dragoste pură.

Şi aşa a fost întotdeauna.Vedeam , mă îndrăgosteam şi visam.Apoi o dată cu visele mele , el dispărea.Şi venea altcineva.

Şi de fiecare dată când precedentul era înlocuit de următorul crai , acelaşi lucru avea întâmplare.Şi chiar dacă îmi promiteam că nu voi mai visa , că nu-mi voi mai face speranţe inima mea nu dădea ascultare minţii.

Aşa că m-am obişnuit cu dezamăgirea , încât acum face parte din mine.

Liniştea să aşeză frântă în braţele mele.Mă durea capul , şi nu mai era mult până va trebui să fiu înarmată şi pusă la punct pe aeroportul din Londra.

Cum ar fi să-mi iau o vacanţă?Să plec undeva departe la braţ cu un tip cu ochi negri ca smoala şi buze trandafirii ? Cum ar fi să-mi fac bagajul şi să plec departe , undeva unde numai dragostea să mă poată găsi?

Ar fi frumos , dar imposibil.

M-am ridicat relativ împăcată , eram prea tânără ca să-mi las viaţa distrusă de el . El suna atât de crud , simţeam că îl ştiu de mult timp pe Damian.Şi timpul ăla nu făcuse decât să mă aducă mai aproape de el , cu fiecare pas .

Gândiţi-vă că este ca şi cum te-ar vorbi cineva de rău pe la spate , iar tu afli.Ştii de miliarde de ori că eşti mai bun decât persoana respectivă , şi totuşi … e greu să demonstrezi ceva fără să te pierzi.

La fel cum este greu să iubeşti fără a nu te afunda în dulceaţa fiinţei iubite.

***
-Înclină-te mai spre stângă , nu pot încheia chestia asta , spuse Ibrahim.

Nervii mei erau suprasolicitaţi la maxim.

-Gata , haide , am rezolvat-o.

-Câţi vom fi?

-Zece în civili şi zece cu echipamente.

-Douăzeci de oameni , fără noi doi.O grămadă de lume a căror viaţă se sprijină doar pe competenţele mele.

-Nu ştiu cum poţi să stai aşa de calmă , Roza.

-Crede-mă , am învăţat de la cei mai buni să disimulez emoţiile , am spus făcând un semn scurt spre Domnul Holmes.

-Îmi daţi impresia că eu sunt atât de neimportant pe lângă pregătirile voastre şi aptitudinile şi..

I-am pus palma peste gură.

-Să nu mai spui asta niciodată ! Te descurajezi degeaba.Va veni şi timpul când vei fi adorat.

-Doar trebuie să am răbdare…

-Greu , nu?

Discuţia noastră fu întreruptă de o tuse clasică.Domnul Holmes stătea înclinat uşor spre dreapta , cu braţele încrucişate.

-Roza , am nevoie de tine pentru un minut.

Mi-am îndreptat poziţia şi am început să păşesc cu grijă în spatele domnului Holmes , întorcând adesea privirea spre Ibrahim.Era un sentiment necruţător să ştiu că misiunea mea putea să mă termine sau să-mi aducă laude în acelaşi timp.

Am intrat într-o cameră adiacentă cu camera de unde ne luam echipamentele.Yvrin Holmes lăsă un oftat prelung să i se strecoare printre buze.

-Micuţa mea Roza , avem o problemă.

Am tăcut.Nimic nu mă mai surprindea , după toate aceste încurcături şi toate aceste legături paranormale cu cazul lui Hyde Davyson.

-Ce s-a întâmplat , domnule?
-Vreau să te aşezi , aceasta nu este o vestea prea bună nici pentru cei antrenaţi , aşa ca tine.

Am făcut în tocmai , lăsându-mi greutatea pe scaunul solitar din încăperea pustie.

-În întreaga lume oamneii sunt păcăliţi , înşelaţi , astfel încât să le fie furat orice bun de preţ.Mie mi-a fost luată demnitatea.Am fost păcălit atât de uşor încât nu mai sunt demn de respect.Draga mea , Roza , ai  avut dreptate , am fost descoperiţi dar nu de cine trebuie.Cineva în care mi-am pus încredea şi speranţele , el … Ibrahim este cel care „ne-a tras pe sfoară”.

Inima mi-a bubuit pentru o secundă.

-Domnule … dar este ..

-Aproape imposibil.Oh , Roza , este posibil , spuse acesta venind şi luându-mă de mâini.De aceia trebuie să anulăm misiunea , este prea periculos.Nu voi pune în pericol douăzeci de vieţi pentru tabloul Gioccondei.

Ochii îi ardeau de furie şi dezamăgire.Nu-mi permiteam să schiţez nici un gest.Nu mai puteam pune nici o întrebare.

Sincer , nu cred că vreo întrebare îşi mai avea rostul.Totul era un amestec de întâmplări ciudate , coincidenţe , dureri de cap şi inimi frânte.Un cocktail nociv.

-Domnule , dar nu putem să anulăm misiunea , am spus trezindu-mă din aprofundarea morală în care căzusem.Ar putea fi singura noastră şansă să-l prindem pe hoţ.

-Roza , nu avem altă cale.Acum , ceea ce trebuie să faci este să nu-i dai voie lui Ibrahim să-şi dea seama că noi ştim rolul lui în agenţie.Te rog , fă astfel încât totul să pară normal.

-Adică dumneavoastră îmi propuneţi să mă duc acasă şi să stau în pat ştiind că diseară cel mai mare hoţ va dispărea cu cel mai important şi vechi tablou?

-Nu îţi propun , scumpă Roza , îţi ordon.Trebuie să faci asta , te vreau în siguranţă.

-Vă comportaţi de parcă aş avea doi ani , de parcă nu aş şti să am grijă de mine!am început să ţip.

-Şşşt , spuse Domnul Holmes ducându-şi degetul la buze.Nu vreau să se audă.

-Bine!Asta înseamnă că pot pleca direct acasă , nu-i aşa?

-Sigur,

-Şi lui ce îi spunem ?Că s-a anulat cea mai importantă misiune aşa , dintr-o dată*

-Nu.Îl voi trimite în „altă misiune” datorită faptului că el este unul dintre puţinii mei oameni de încredere.

-Splendid.Şi astfel , munca mea se va sfârşi printr-o cutie amărâtă de îngeţată cu ciocolată.La revedere , domnule.

Am spus părăsind biroul şi îndreptându-mă spre ieşire.Echipamentul încă era asupra mea , dar nu mai conta.M-am urcat rapid în maşină , am călcat ambreiajul şi am pornit spre apartamentul meu.

***

Luminile s-au aprins cu un uşor pâlpâit , invadând fiecare cotlon udat de praf.

Mi-am trântit cheile pe policioara din hol , şi am intrat în sufragerie.Totul rămăsese la fel.

Cuvertura brună acoperea canapeaua din piele , măsuţa de cafea trona încă în coţul canapelei , cu câteva ceşcuţe de ceai lăsate în grabă.

-Acasă , am spus retoric trecându-mi buricele degetelor peste cotorul cărţilor ce încadrau tot peretele sufrageriei.

Era un sentiment destul de reconfortant la momentul de faţă.Tablourile primite de la Domnul Holmes , Răsăritul şi Apusul , încă meditau imortalizate fiecare cu locul lui.Răsăritul la Est şi Apusul la Vest , într-o armonie covârşitoare.

Îmi plăcea atât de mult să scriu în liniştea ce o aducea acest locuşor.Aşa că mi-am despletit părul , am dat tot echipamentul greu şi fără logică jos şi m-am trântit pe canapea.

Moale şi confortabilă , impegnată cu aceiaşi senzaţie de satisfacţie.

Am tras carneţelul purpuriu , cu căptuşeală catifelată , din spatele canapelei.Carneţelul meu , umplut cu poveşti , amintiri şi sentimente.

Adoram cum se unduia stiloul pe foaia albă , perfectă , înşirându-mi conştiinţa cu atâta nonşalanţă.

Astăzi inima mea a bătut cu atâta putere , încât credeam că o voi pierde….

Iubeam să-i fac „n”-ului o codiţă uşor alungită , ce-i dădea un aer vechi , uitat.

Astăzi mi-a fost dovedit faptul că rar ajungi să cunoşti pe cineva cu-adevărat.

Căci dacă pui prea mult suflet în ceva , tot tu vei avea de suferit.Pentru o fracţiune de secundă , atunci când Y.Holmes mi-a spus acel lucru , sângele meu s-a oprit pentru un minut … ,la fel şi tipul.

Astfel , se dovedeşte pe-atât de frumoasă , pe-atât de cruntă viaţa.

Voi încerca să înţeleg ceea ce mă înconjuară .Şi chiar deeste o muncă grea şi istovitoare , o voi duce cu mândrie până la sfârşit.

Arbor per primum quaevis non curruit ictum ( Copacul mare nu se taie dintr-o lovitură)

Şi aici se încheie cugetarea mea.

M-am ridicat şi am căutat în buzunarul hainei pacheţelul meu de ţigări cu iz de portocale.

Am scos cu fineţe una , am învârtit puţin filtrul între degete şi apoi am aprins-o.

M-am îndreptat unduindu-mă către fereastra camerei, deschizând-o.În zare să observa dominanta cupolă a Catedralei Sfântul Paul ,

Am lăsat firişoarele de fum să fie atrase de vânt afară.

Şi ce aveam să fac? Să stau azi acasă , ştiind că mâine paginile ziarelor vor fi umplute de ştiri precum : „Furtul suprem ” , ” Misterul hoţului perfect” sau şi mai bine…”Şi iară se dovedeşte incapabilitatea apărării naţionale”.

Privirile mi-au alunecat atunci pe echipamentul lăsat pe podea.Oare m-aş putea descurca de una singură?

Muşchii mei s-au încordat dintr-o dată , lăsând adrenalina să-mi inunde fiecare celulă , împrăştiind dintr-o dată , asemeni unei furtunoase ploi de vară , siguranţă şi putere.

Puteam , sigur că puteam.Şi chiar dacă n-aş fi putut , tot aş fi încercat.

Aveam de gând să salvez tabloul şi să aflu legătura lui Damian cu asta.

––

Nota autorului:
Ştiu că este foarte scurt , dar nu am avut timp de mai mult.Nu vă faceţi griji , vacanţa e aproape.

Cu inimioare,

Ralu.

Ca să nu spuneţi că v-am părăsit şi ca să realizaţi faptul că minţişoara mea a creat ceva , a scris ceva săptămânile astea , din păcate nu destul pentru a publica.

Aşa că aveţi aici titlul capitolului cu numărul XIX , şi anume Acceptarea Alegerii.

Vă voi spune şi faptul că un personaj important al poveştii nu va fi chiar atât de „perfect” şi minunat cum l-am prezentat de la început.Schimbări , oameni buni.Multe schimbări.

Cu inimioare ,

Ralu.

____

Scuzaţi-mi întârzilerile!

Aripi din cuvinte.

Prin acest post aş vrea vă mulţumesc vouă , cei care îndrăzniţi a mai arunca un ochi pe tărâmul viselor mele.
Aş vrea să-i mulţumesc în special lui Schtiel , căci am observat cu fericire că aruncă „ochii” pe aici încă de la  începuturi.Îţi mulţumesc atât de mult.
Ştiu că treaba cu postatul am încetinit-o , dar am nevoie doar de o mică pauză. Promit că mă întorc în curând , cu de toate.
Vă iubesc şi vă mulţumesc , voi mi-aţi dat şansa de a visa şi compune în continuare.

Cu inimioare , Ralu.

Capitolul XVIII :Mareşal în întuneric

<<O , umbră dulce , vino mai aproape-

Să simt plutind deasupra-mi geniul morţii

Cu aripi negre , umede pleoape.>>

Din punctul de vedere al *autorului*:

-Nu avem mult timp , îl informă Roza pe Ibrahim tastând cu precizie grăbită codul de la laboratorul lor secret.

-De ce facem asta ?Explică-mi!ceru Ibrahim urmând-o negreşit.Să recunoaştem , fata asta avea influenţe de nestăvilit.

-Pentru că am descoperit că un prieten de-al meu are legături prea strânse cu fantoma noastră.Trebuie să ne îmbarcăm rapid într-un avion spre Londra , Heathrow Airport.

-De unde mama naibii scoatem noi un avion?Şi cu Domnul Holmes cum rămâne?

-Îl anunţăm pe drum.Acum ia rucsacul ăsta , spuse fata aruncându-i unul de culoare gri , şi pune toate instrumentele pe care le poţi lua.

-Şi tu ce faci?

-Asta , spuse Roza dându-şi hainele jos , şi scoţând dintr-un sertar un costum negru , lucios .

-Oh , Doamne!

-Nu te intimida , Ibrahim  , te rog , doar fă ce ţi-am cerut.

Băiatul  încercă să-şi distragă atenţia de la trupul frumos , mlădios în lenjerie neagră a colegii sale de breaslă.

Roza îşi păstra mintea în alertă continuă , făcând totul cu cea mai mare agilitate.În treizeci de secunde corpul ei era învelit în costumul negru , ce i se mula provocator de piele.Luă un revolver şi un pistol mai sănătos , cu gloanţe de calibrul 9 mm.

-Bine , acum chiar că arăţi cam science fiction.

Ca să vezi că prostioarele alea de la televizor au sămburele lor de adevăr.Stai calm , spuse Roza simţindu-i privirea , îmi iau blugi pe deasupra , cât suntem în avion.

-Slavă Domnului!

-Ai luat tot ?

-Decodoare , arme ,  gaze lacrimogene , iritante şi tot ceea ce mai era în grupa halogenilor.

-Mersi.Acum mai avem nevoie de un avion şi am plecat.

-Să văd cum o rezolvi pe asta cu zborul , începu Ibrahim , gândind totuşi că nu avea să fie atât de greu pentru o domnişoară care le planificaseră plecarea la Londra în zece minute.Acum înţelegea de ce Yvrin Holmes îl avertizase în privinţa Rozei Cantemir , fata asta era ca o bombă cu ceas.Gata să explodeze în orice secundă.

-Hmm , ţi-am mai spus cum cad bărbaţii când eşti îmbrăcată în latex negru , Ibrahim?

-Tu chiar nu ai limite , ţipă bărbatul când o rafală de vânt îl scutură înainte de a urca în maşina din faţa casei.

Roza ambală motorul.Problema lor era că aeroportul internaţional Hong Kong se afla la 15 km în afară oraşului.

-Uite , spuse fata ridicându-şi abdomenul şi căutând telefonul mobil în buzunarele pantalonilor.Tastează numărul Domnului Holmes şi pune-l pe difuzor.

După ce îi oferi telefonul , fata îşi plasă din nou mâinile pe volan , accelerând până la 120 de km pe oră.Nebunie în stare pură!

Mâinile ei transpirau pe suprafaţa simplă a volanului.Nu , de data asta nu avea să-i mai scape nici un detaliu.Avea să fie cu ochii pe Damian Davyson şi acţiunile lui ce-l leagă de fantomă.Cum putuse ea să fie atât de imatură , fusese dusă cu zăhărelul.Tipul ăsta , Damian , care  o sărutase atunci , care îi dezmierdase atent obrajii , tipul ăsta de care Roza se îndrăgostise nu era decât un bufon ! Se simţea trădată , plină de furie.Nimeni nu o putuse avertiza în legătură cu el , şi acum inima ei trecea din nou prin cruntul râu de lavă dureroasă.Lavă incandescentă , ce-i pătrunde şi fisura inima.

-Bună , scumpa mea Roza , străfulgeră deodată vocea Domnului Holmes liniştea din maşină.

-Bună-ziua.Mda , domnule , avem o mică problemă.Îmi trebuie un avion la aeroportul Hong Kong cam în zece minute.Trebuie să mă întorc la Londra , are legătură cu cazul nostru.

După ce Roza îşi isprăvise cererile , liniştea se deplasă acum şi la celălat capăt al firului.Ce se întâmplase?

-Domnule , mai sunteţi acolo?

-Doamne , scumpo , mă aşteptam la asta , dar … nu ştiu , s-ar putea să fie nevoie de mai mult de zece minute.

-Aşteptăm!completă Roza.Dar vă rog , trebuie să plecăm în seara asta!

-Spune-mi că Ibrahim e cu tine!

-Prezent , şi dornic de aventură domnule , spuse acesta.

-Uitaţi copii , voi sunteţi incredibili.În doar câteva luni am fost nevoit să dau atâtea telefoane şi să-mi folosesc influenţa.Ştiţi cât de mult îmi displace acest lucru!Vă voi ajuta , dar Roza , eşti cea mai bună nu din cauza influenţei Serviciilor Secrete Britanice , ci din cauza antrenamentelor.Aşa că succes , şi aveţi grijă!

Telefonul se închise.Roza respiră puternic de câteva ori , apoi lăsă adrenalina ce-o cuprinse cu câteva minute să i se scurgă din corp.Domnul Holmes avea dreptate , ea era ceea ce era din cauza muncii crunte!

***

Douăzeci de minte mai târziu  , şi micuţul avion îşi luă zborul.Ibrahim şi Roza stăteau faţă-n faţă pe scaunele din piele crem , moi .

Aveau să facă o oră până la LHD.O oră interminabilă.Nu plecaseră decât de cinci minute şi deja timpul se juca cu controlul Rozei.Simţea secundele apăsându-i pieptul.Totul se derula atât de încet , de parcă ar fi vrut să o lase să mediteze la ceva.

Norii erau uşor vizibili , pufoşi şi plini de nuanţe albe de puritate.

Copila îşi sprijini capul de geamul micuţ , pierzându-se din nou într-un ocean învolburat de sentimente.

Ce este omul?Dacă este să ne luăm după Biblie , suntem formaţi din apă şi pământ.Dacă este să ne luăm după ştinţă , suntem homo sapiens sapiens , cele mai evoluate creturi de până acum.Avem un organism complex , care se divide în mii şi mii de porţiuni.

Din pământ venim şi tot în pământ ne întoarcem.

Apa ne dă viaţa , şi focul o fură.Vedeţi cum este construită lumea asta?Alb şi negru , Yin şi Yang , Răul şi Binele , Focul şi Apa , Raiul şi Iadul , totul o dovadă a imaginaţiei Domnului.

Mintea noastră este asemenea unui vechi joc de domino … pică o piesă , cade fiecare neuron.Ne afundăm necontenit în tristeţe . După fiecare moment de fericire arzândă , ne înghite tristeţea .

Puţini sunt oamenii care luptă împotriva tristeţii.Ne ambalăm , ne speriem , fără a ne folosi mintea.

Roza adormi , cuprinsă de un somn fără explicaţii , la ora cincisprezece după-amiaza.

***

În celălalt colţ de lume , Damian încă-şi continua discuţia cu Joseph Conrad , asociat şi actual psiholog.

-O cheamă Roza Cantemir , şi hmm , problema mea e că are drăguţica funcţie de agent secret.Treaba ei e să mă împiedice pe mine să duc jaful la bun sfârşit.

-Tu glumeşti?

-Nţ.Deloc , deloc.

-A , lasă-mă să ghicesc.Tu te-ai îndrăgostit de ea , dar iubirea voastră este interzisă pentru că tu eşti rău , ea e bună , iar tu , pe deasupra o minţi în legătură cu adevărata ta natură.

-Ceva de genul acesta!

-Huh , poate mă fac şi psihilog.Ce zic eu?Poate mă fac psiholog la Serviciile Secrete!Mai pun o vorbă bună şi pentru tine , Damian.

-Lasă-te de glume , Joseph.Fata asta e …

-Fata asta chiar ţi-a luat creieraşul,chicoti el.

Damian se ridică buimac , şi îi zâmbi lui Joseph.

-Da , cred că  asta s-a  întâmplat.Păcat că nu o voi putea iubi niciodată,

-N-ai de unde să ştii , la cât noroc ai!

Hoţul nostru pufni amuzat.El nu avusese niciodată noroc.Nici cu Irine , nici cu viaţa.

-Bine . Urează-mi succes , Joseph , mâine e ziua cea mare!

-Succes atunci , Damian Davyson.

-La revedere .salută Damian pornind apoi spre hotelul unde se cazase ,  London Towers Bridge.

***
-Acum ne aflăm aici , la London Heathrow Airport.Mai departe ce are de gând creieraşul tău să facă?

-Vai , Ibrahim , ce ştii tu despre Mona Lisa?

Bărbatul o privi confuz.O ploaie grea începu , în timp ce norii plumburii acopereau şi mai mult atmosfera.Roza încă îşi avea costumul negru , pe deasupra punându-şi un hanorac albastru-turcoaz.

-Aaa , e ţinută la Luvru.

-Exact!Oh cum am putut să nu-mi dau seama de asta mai devreme , cum am putut fi atât de inconştientă.Citisem asta într-un ziar de la Bourbon.Tabloul se va muta mâine de la Luvru la Muzeul Naţional Hong Kong , pentru o expoziţie de artă ce întruneşte mai multe tablouri şi sculpturi.Rafael , Michelangelo , DaVinci.Înainte de a ajunge la Hong Kong , tabloul va face o oprire din Franţa la Londra , pe aeroportul pe care te afli acum.

-Oh , tu chiar eşti bună!

Roza îşi păstră un zâmbet amar.Nu era chiar atât de „bună” , trebuia să fi descoperit asta cu mult mai devreme.

-Şi crezi că tipul ăsta , Davyson , are legătură cu hoţul , nu-i aşa?

-Defapt cred că o fi tot o naţie de asociat.Davyson ăsta , hmm , m-a jucat prea mult prea degete.În calculatorul lui erau toate aceste date scrise.Mă întreb , cu poate un asociat al celui mai de temut hoţ să facă o asemenea greşeală?

-Poate îl chinuia ceva , cine mai ştie?Sau poate nu este chiar atât de extraordinar ca şeful lui.

Frumoasa noastră fu invadată de un gând prostesc , după ea.Dacă şi ea îl vrăjise pe Damian?Dacă straniul domn cu ochi verzi-mov avusese punctul lui slab?Roza nu se putea desconcentra.Tot din cauza lui soluţionarea cazului avusese întârzieri.

Şi acum să afle că cei doi au o legătură?Nu era asta cam mult de suportat pentru minţişoara sa.

-Deci , trebuie să-i facem mai întâi o vizită Domnului Holmes , la Biroul Central?constată Ibrahim.

-Da , trebuie să ne facem plinul cu armament!

-Bine.Haide , luăm un taxi şi mergem spre Centru.

Biroul Serviciilor Secrete era ascuns într-o casă veche , situată la câteva străzi distanţă de Palatul Buckingham , o casă construită înainte de ’48.Casa era mai mult un muzeu.Antichitate a războiului.Structura şi vopseaua se corodaseră în timp , dându-i acum o nuanţă plină de mister , secrete şi … praf.

Pe din afară totul oferea o imagine fantasmografică , de poveste de groază.Nici interiorul nu era prea diferit.Un coridor îngust , vopsit într-un verde , acum spălăcit şi plin de mucegai , conducea într-o încăpere goală , cu câteva talblouri prinse-n cui , ce stricau parcă în mod intenţionat tapetul auriu.

-N-a mai dat nimeni prin realitate de mult timp , spuse Roza , luând praful de pe o măsuţă din hol.

-Mi se pare normal.Toţi sunt prea ocupaţi cu protejarea lumii , spuse Ibrahim pe un aer de superman.

-Desigur.Mai ştii codul secret?

-Câte trei bătăi în primi trei pereţi , două în ultimul perete , cel cu uşa.

-Bun.

Roza se duse către primul perete şi începu să bocăne.O dată , de două ori , de trei ori .Continuă ritualul până când ajunse la peretele cu uşa.

-Îţi las ţie onoarea , spuse fata zâmbind dulce şi trăgându-l pe Ibrahim mai aproape de perete.

Ibrahim îi zâmbi şi îşi strânse degetele în pumn.Se apropie de perete , respiră adânc de parcă ar fi cerut voie , şi ciocăni scurt de două ori.Nişte manivele se mişcară aproape intercebtabil în spatele peretului , şi în mai puţin de zece secunde peretele cu tapet auriu fu înlocuit de un strat gros de plexiglas , negru.

-Încă păstrează şmecheria cu camuflajul , realiză Roza.Acum ar trebui să mă folosesc de scanerul cu retină.

Asemeni unui film bine pus la punct cu agenţi secreţi , fata îşi apropie irişii de scaner.Câteva raze verzui îi înveliră globul ocular , apoi o voce robotică îi informă:

-Roza Maria Cantemir , acces permis.

Fata zâmbi şi îşi lăsă restul hainelor în vechea casă.Acum avea doar costumul negru , uniforma ei favorită.

-E rândul tău acum , domnule .

Ibrahim îndeplini acelaşi ritual.Când se întoarse cu chipul spre Roza , observă un zâmbet plin de amuzament , care-i mai înveseli trăsăturile obosite.

-Ce-ai păţit?

Păşiră pe un hol văruit în alb , plin de fire ce flancau pereţii.

-Îmi vine să râd adesea când văd toate chestiile astea de agent secret.Mă gândesc de unde scoate MI-6 atâţi bani pentru agenţia asta?

-„Her Majesty’s Secret Service”.Suntem sub conducerea Reginei.Ea are bani …

-Deci de acolo vin banii,într-adevăr.

-Bună ziua , salută fata o doamnă de la birou.Aş dori o întrevedere cu Domnul Yvrin Holmes.

-Vă trebuie programare , domnişoară.

Roza scoase o plăcuţă de metal de la gât şi o întinse doamnei.

Lex metuenda malis , dortuna timenda benignis.(De lege trebuie să se teamă cei răi) , citi femeia înroşindu-se.Desigur domnişoară Cantemir , vă programez imediat.

-Ce-ai făcut?întrebă Ibrahim.

-I-am arătat ordinul din care fac parte ,

-E pe ordine?

-Nu ştii  , făcu fata surprinsă?Plăcuţa aceia pe care o porţi la gât nu e de înregistrare , e ordinul din care faci parte în Agenţie.Eu fac parte din ordinul suprem , şi asta mă lasă să-l văd pe şeful nostru în orice moment.

-Ok , cred că mai am multe de învăţat.Stau şi mă gândesc cum cineva atât de tânăr ca tine are atâta experienţă?

-Mi-a plăcut treaba asta.Şi când îmi place ceva , crede-mă , acel ceva  nu prea mai scapă de mine.

-Adorabil , spuse Ibrahim aruncând priviri spre trupul subţire al Rozei , ce tremura sub puterea fiecărei respiraţii.Mda , tot nu-şi putea imagina cum cineva atât de firav are jobul acesta încântător.

-Ştiu.

***

Draga mea , Roza , 

Cu lacrimi îţi scriu , lacrimi pe care nu credeam că le voi poseda vrodată:

Numele meu nu m-ai are importanţă . Sunt un nimeni , sunt un mort.Tu , o fiinţă construită din dragoste în stare pură , mi-a scos inima din piept.Mi-ai furat-o şi rupt-o în bucăţele.Nu ştiu de ce fac asta , dar fiinţa mea simte nevoia să-ţi scrie.Măcar un ultim cuvânt.Eşti un înger în lumea asta plină de oameni fără credinţă.Eşti îngerul meu.Eşti … raza mea de lună.

Sper că nu te-am speriat prea tare  , şi sper să primeşti telegrama cât mai curând posibil.Ştiu că eşti în Londra , dar te rog , stai deoparte.

Roza încremeni plimbându-şi degetele pe foaia moale , parfumată.

-De unde ai asta?întrebă ea pe gardian.

-A lăsat-o un bărbat cu ochi stranii la uşa din faţa casei pe post de acoperire.

Fata înghiţi speriată.

-Am fost descoperiţi!

Capitolul XVII : Găsind piesa lipsă

 

Din punctul de vedere al Rozei :

 

Există trei tipuri de prezent.Prezentul trecut , prezentul şi prezentul viitor.Eu trăiam într-o buclă de timp , între prezentul trecut şi prezent.

Damian mă jucase pe degete , şi încă nu ştiam de ce.Acum două minute realizam cât de drag îmi devenise , iar acum îmi venea să-l strâng de gât.

Am privit circumspect liniuţele ce arătau că în calculator se cercetează ceva.Cu câteva fărâme de speranţă , aveam să mai găsesc indicii asupra indentităţii acestui punctişor ce-mi năvălise în inimă , şi se jucă cu ea.

Uram chestia asta!Era ca şi cum aş fi văzut un tip drăguţ , mi-ar fi zâmbit , i-aş fi zâmbit , şi după el mă lasă cu ochii-n soare , teoretic vorbind , căci cerul Chinei era acoperit de o pâclă groasă de nori fumurii.

Am început să răsfoiesc din nou cazul fantomei mele , gândindu-mă că va trebui să mă ocup şi de asta , poate mai curând decât de misterul Domnului Cu Ochi Stranii.

Rămăsesem tot la drăguţul jaf de lingouri din China , nimic mai mult.Tipul chiar îşi lua în serios numele de fantomă , şi se ascundea la un loc cu umbrele după fiecare furt.

Să recapitulăm:

1.Aveam încă pe cap Misterul care mă aduse aici , în China , cel cu Hyde Davidson.Băiatul era o adevărată engimă , şi mai că nu lăsa nimic care să-l demascheze.Singura parte bună era că , în urmă cu câteva zile , scăpasem de „informatorul” scumpului Davidson , nea’ Sam Serevin , după cum bine vă amintiţi.

2.A doua mea gravă problemă surveni în urma încăpăţânării mele şi a farmecelor pe care le suferisem din cauza acelor doi ochi incandescenţi , şi a sufletului , aparent blând , a lui Damian Davyson.Ce îmi tortura mintea şi mai mult era că băiatul dispăruse , fără să-mi arunce vreo vorbă , fără nici un bilet.

Am privit în mintea mea la cele două fişiere deschise.Hyde Davidson şi Damian Davyson.

Şi din nou , mă întrebam dacă au ceva în comun cazurile.Unul era în interes de servici , altul personal.Şi totuşi…Davidson şi Davyson sunt nume relativ asemănătoare.

Dar NU! , cum puteam gândi că cele două personaje ar putea avea legătură.Doar în cel mai dur coşmar al meu lucrurile puteau lua aşa o întorsătură ciudată.

Calculatorul clipoci enervant , dându-mi semn de reuşită.

21 iunie 2002 , în Muzeul Luvru , Paris un tânăr se apropie prea tare de tabloul Gioccondei(Mona Lisa).Agenţii de pază l-au scos afară pe acest tânăr insisent , prezentat drept Damian Davyson , acordându-i o amendă nu tocmai uşor achitabilă.

Am citi de trei ori până când mintea mea să se deschidă şi răspunsul să apară neconenit.

Avem un Hyde Davidson ce are legătură cu Leonardo DaVinci.

Avem un Damian Davyson ce are lăgătură cu Leonardo DaVinci.

Printr-un simplu calcul , avem ,  numitorul comun.Leonardo DaVinci.Şi acum ce fac ?Nu pot sta aici şi să aştept să-mi pice din cer adevărul , sau şi mai bine , o hartă cu tot ceea ce trebuia să fac ca să rezolv cazurile şi să mă întorc la viaţa mea normală.Presupusa mea viaţă normală.

Am închis fereastra cu datele primite , şi m-am convins imediat că trebuia să fac ceva „muncă de teren” din nou.

M-am plasat dinaintea dulapului meu , mi-am îmbrăcat blugii şi-un hanorac gri , şi mi-am strecurat din nou revolverul în buzunar.Hmm , ce-ar mai putea merge prost acum , nu-mi dau seama.Deja avusesem parte de cele mai întortocheate şi greşite căi pe care Bunul Dumnezeu mi le oferise cu atâta dragoste.

Am surâs sarcastică.Când aveau să se încheie toate acestea?Să-mi pot petrece un sfârşit de săptămână frumos , în Londra.

 

Din punctul de vedere al *autorului*:

 

Individul înalt , cu părul brun şi cu geaca verde , închisă doar pe jumătate ţinea în mână un pachet bine învelit , de culoare crem.

Damian Davyson , sau Hyde Davidson , după preferinţele publicului , îi zâmbise sec , stingând ţigara şi aruncând-o în coşul de gunoi din faţa Muzeului Madame Tussauds.

-Drăguţ loc de întâlnire , afirmă Damian privind spre ferestrele largi ale Muzeului cu statui din ceară.

-Aici locuiesc , spuse bărbatul , Joseph , arătând un bloc cărămiziu , de peste stradă.

-Desigur,

-Mergem ? întrebă Joseph.

Damian îi făcu un scurt semn din cap , arătându-i că-l urmează.Şoseaua şerpuia în necontenit , iar Damian îşi trecu mâna frustrat prin păr.Ce făcuse?Simţea dintr-o dată o durere acută în inimă , se simţea singur.Şi ştia şi de ce.O minţise atât de mult pe Roza , încât sărutul ei , acela după care luptase , îl ardea de fiecare dată când îşi realiza greşelile.

Păi ori e alba ori e neagra.Ori eşti bun , ori eşti rău!

Oftă greu , inima sa tresărind de fiecare dată.Joseph se întrebă ce îl preocupa pe un hoţ atât de tare.Să fie vorba oare de jaf?

Şi ce jaf!Următoarea zi va intra de-a binelea în istorie.700 milioane de dolari , atât valora enigmatica pictură , şi Joseph chiar era convins că sinucigaşul acesta , Davyson , chiar avea să reuşească tot ceea ce-şi propuse.

Joseph Conrad era un tânăr cu care universul fusese crud.Părinţii lui nu mai erau demult , el trăi singur în apartamentul mai sus precizat şi-şi ducea existenţa ca angajat al unei firme de pază.Cruntă viaţă , de aceea Damian îl cooptase atât de uşor.Săracul băiat ar fi făcut orice ca să nu se mai trezească în mizeria în care se afla acum .Puţin şarm,puţină dulcegărie şi multe promisiuni din partea lui Damian îl aduseseră pe băiat în această cursă infernală.

Ceea ce trebuie precizat este că Damian chiar avea să se ocupe de băiatul ăsta.Se vedea pe el însuşi acum 7 ani , când universul său era relativ apropiat cu cel al lui Joseph de acum.Şi nu , măcar atâta lucru bun putea face şi el , să-l protejeze pe Joseph de partea rea a lumii.Să-l trimită undeva , la o facultate extraordinară , căci de aceasta îi alesese Damian , băiatul era un geniu într-ale fizicii , mecanicii şi chimiei.Dacă îşi ducea promisiunile până la capăt se va mai auzi mult şi bine despre Joseph Conrad , dar doar ca un Einstein al secolului XX.

Tânărul tastă rapid nişte numere la interfon.Apoi , uşa blocului deschizându-se cei doi intrară fără alte cuvinte.Urcară scările până la mansarda blocului.Deci acesta este aşa zisul apartament al lui Joseph Conrad?surâse trist Damian.

-Pot să-mi mai aprind o ţigară , întrebă el cuprins de un aer politicos.

Joseph dădu mecanic din cap , gândindu-se cum îşi mai păstra vitalitatea şi frumuseţea un bărbat care fuma două ţigări pe minut.Damian scoase ţigara , o aprinse şi se lăsă din nou purtat de sentimente , în timp ce fixa cu oceanele-i mov verzui pachetul crem.

-Este tot ceea ce ţi-am cerut să faci ?

-Da , fiecare aparat cu fiecare fiolă în parte.

Damian strânse mai bine ţigara între buze , simţind filtrul fierbinte , apoi se apucă a desface pachetul bine sigilat.

-Cel roşu este un gaz asemănător celui anestezietic , te adoarme temoporar , cam 3-4 ore , înccepu Joseph atunci când pachetul fusese complet desfăcut şi întins pe podea.

Pe parchetul umflat de ploaie se mai găseau alte două fiole : una plină cu un lichid galben-verzui şi cealaltă cu un lichid albastru.

-Cel galben , continuă tânărul , îţi induce o stare de somnolenţă , este un fel de gaz hipnotizant . Dacă te foloseşti de o voce caldă şi blândă , impulsurile nervoase transimse de vocea ta către creier pot face persoana respectivă să-ţi urmeze instrucţiunile .

-Eşti tare , spuse Damian lăsând fiola galbenă jos şi trăgând încă un fum din ţigare .Acum , asta ce mai face?întrebă el cu vocea mocnind a curiozitate , arătând spre cea albastră.

-L-am numit Solum Deum prae oculis , sau Numai Dumnezeu în faţa ochilor .Este serul final pe care mi l-ai comandat.Serul ucigaş.O picătură şi te-ai dus , povesti cu înflăcărarea unui geniu mândru de reuşită băiatul.

-Perfect , Joseph , mai mult decât perfect , lăudă Damian munca acestuia , scoţând vreo zece bancnote de o sută de dolari din buzunar.Uite , să te duci să-i schimbi şi să-ţi iei ce-ţi mai trebuie .

-Mulţumesc , vă mulţumesc atât de mult , începu Joseph strângând bancnotele şi aşezându-le în portofelul lui ponosit , de frică că ele ar putea dispărea printr-o scurtă pocnitură de degete .

-Eu n-aş mulţumi dacă aş fi în locul tău , inteligenţa ta este folosită în scopuri nu tocmai nobile.

-Da , dar sunt scopurile murdare ale unui om nobil.Eu nu pot să înţeleg ceva , dumneavoastră nu aveţi nici o remuşcare?

Auzind întrebarea , fantoma noastră râse sceptică.

-Surprinzător nu.Adică , am avut odată sentimentele acestea , dar au apus demult.Aş avea o rugăminte la tine.

-Desigur , spuse Joseph gânindu-se că îşi făcuse treaba bine şi că Damian va mai apela la ajutorul său.

-Nu fă ce fac eu!Du-te la şcoală , învaţă , scrie…

-Dar credeam că-ţi place munca ta?

-O ador!Dar crede-mă , asta nu te-ar ajuta să stabileşti o relaţie cu vreo fată sau să-ţi duci viaţa într-un mod normal.

-Aha , deci asta era , spuse Joseph deschizând o sticlă de lichior ieftin , şi turnând în două pahare mici , translucide , în care lichidul se oglindea obosit.

-Cum adică „asta era”?întrebă Damian luând paharul ce îi era oferit de băiat.

-De când ai aterizat cu super-mega-ultra şmecherul tău avion îmi dădeai impresia că te supără ceva , acum ştiu şi ce.

-Adică , domnule psiholog , ce credeţi că poate fi?

-Eşti îndrăgostit!

Lui Damian îi rămase băutura în gât.O tuse isterică îi infiltră pieptul , şi paharul îl trânti pe podea.

-Oh , nu , nu cred.

-Spune-mi ceva despre fata asta , începu chestionarul Joseph.

 

Din punctul de vedere al Rozei:

 

Am intrat din nou în apartamentul lui Damian , sau cine o mai fi el , după alte cinci bătăi lungi şi gălăgioase  în uşă.Cheia era tot acolo unde o găsisem şi în ziua precedentă.

Şi la fel ca şi cheia , nimic nu se schimbase , nimic nu fusese mutat , pesemne scumpul de el nu mai fusese de mult pe-acasă.

Şi acum ce-am să fac?Ştiam că singurul lucru care îl leagă pe Davyson de Davidson este Leonardo DaVinci

Sau poate nu era aşa…

Când venisem în China ca să dau de fantoma Hyde Davidson mă întâlnisem cu realul Damian Davyson.

Când plecasem în Veneţia ca să soluţionez cazul lui , îmi apăruse Damian Davyson.

Când vroiam să scap de gândăcelul de Serevin , hop! şi Damian Davyson.

Ce mama naibii are să se-ntâmple de dau de atâtea legături fantasmografice între personajele acestea de care sunt nedespărţită?

Ochii mei s-au pironit pe computerul uşor strâmb , aşezat pe masa din apartament.Nu poate fi aşa de simplu , nu?

Am apăsat butonaşul magic , şi am aşteptat să se deschidă.Începeam a bate în masă un ritm numai de subconştientul meu ştiut.

Secundele treceau fulgerător pe lângă urechea mea , lovindu-mi mintea şi făcându-mi inima să bubuie necontenit.

Suspanul îmi strângea stomacul.

Suspanul şi-a băutut joc de mine!

PASSWORD .

Ok , acum cum aveam să rezolv asta?

-Agent Secret Britanic , Roza , am şoptit.

Luând telefonul , l-am apelat „incognito” pe Ibrahim:

-Hei , bună.Poţi aduce un decodor de litere şi unul de cifre.Ne vedem pe strada aceea , vis-a-vis de Bourbon.Un bloc mare , turn.

***

-Spune că merge , spune că merge …mă rugam privind cu decodorul de cifre acţionează asupra calculatorului lui Damian.

UNVALIDE PASSWORD

-Bun , bine , mai avem o şansă , am spus cerându-i celălalt decodor lui Ibrahim , care mi-l oferi în acord cu o privire ciudată.

-Sigur eşti bine , R.?

-Nu , nu , chiar deloc , am afirmat trecându-mi repetat mâna prin bucle apoi peste frunte.Dar nu pot să vorbesc acum.Îmi pare tare rău , trebuie să rezolv asta , Ibrahim , am spus arătându-i cu două degete coputerul.

-Bine , am tăcut.

Şi tăcerea lui mi-am adus rezolvarea primul pas.Am strâns din dinţi , nu puteam încă să mă bucur.Era un pas infim pe lângă elucidarea adevărului.

-Bun.

Am deschis primul folder , deşi nu aveam nici un sâmbure de speranţă.Şi totuşi , In God we trust.În Dumnezeu ne încredem , nu-i aşa?

 

Londra , întâlnire cu J.C. , în faţă la Madame Tussauds.

Londra , oprire.Aeroport LHD(London Heathrow Airport).

-Ibrahim , o să închei cu o replică de film.Cred că ştiu ce facem în seara asta!Plecăm la Londra!

 

 

Trei picături de ploaie şi ne-am dus

 

Îndrăznesc să privesc cerul negru , ce-mi inspiră doar o amară monotonie.Terenul şcolii , ascuns atent printre castanii falnici şi iarbă verde , îmi încadrează trupul pe o vreme mohorâtă , rece.

O întrebare îmi alunecă uşor printre buze : „Unde-i soarele?”.Nimeni nu-mi răspunde.Era şi de aşteptat , am gândit strângându-mi mai bine haina.
Lumea îşi găseşte altceva de făcut.Prietenii râd şi zâmbesc , doar eu mă ascund în spatele unei obositoare fericiri.
Energia-mi caracteristică îmi părăseşte necontenit fiinţa , mintea mea fiind prea concentrată pe doi ochi de smoală,în mrejele cărora fusesem aruncată cu câteva săptămâni în urmă.
El , căci altfel nici nu ştiu şi nici nu vreau să-i spun , stă ascuns la rându-i printre amici.
Privirile noastre se mai izbesc atunci când nimeni nu-i atent . Mă arunc iar în valurile acelea de necunoscut , în care am jurat să nu mai cad.
Toţi îmi inspiră atâta euforie , eu doar îmi zbat creieraşul , complicându-l cu întrebări fără răspuns.
De ce eu?De ce din nou?De ce acum?Şi mai ales , unde-i soarele?
Simt că obosesc sub privirile critice ale celor din jur , pentru că pur şi simplu aşa este lumea.Rea , prefăcută , ipocrită.
Nimeni nu te mai lasă să-ţi trăieşti visul şi dorinţa . Toţi pretind inteligenţa , toţi te rănesc prin fiecare cuvânt.
Inspir a miia oară aerul rarefiat , şi iarăşi mă avânt către el.Par atât de neimportantă , atât de mică şi insignifiantă , până când el  se întoarce şi privirile noastre se bat , din nou , cap în cap.
Şi stau , şi-ndur.Căci oricât de frig ar fi , şi chiar dacă sfârşitul va fi sfâşietor , sunt egoistă.Iubesc senzaţia aceea că cineva mă observă , că sunt observată , la fel ca Domnişorica aceea , sau domnişorica cealaltă.
Pentru că , în infinit , ăsta-i fiinţa umană.Doritoarea atenţiei necontenite.Problema noastră , însă , este următoarea.Fiinţa umană se împarte în două mari categorii:
-Fiinţa umană doritoare de atenţie cu modestie.
-Fiinţa umană doritoate de atenţie , plină de impocrizie.
Nu-mi spuneţi că sunt sigura care a observat astfel de „persoanje”.Oameni care îşi doresc atenţia , dar nu cerşesc după ea cu nesimţire şi oameni care-şi doresc atenţia dar o cerşesc în prostie.
Un răspuns la toate întrebările din lumea aceasta crudă este … l-amour.
Trăiesc pentru că încă-mi arde opaiţul aprins de speranţa unei adevărate iubiri.
Cu trei picături de apă rece , Ralu.

 

Capitolul XVI : Scântei

 

<<vibra tăcut secunda pătimaşă, vinovată,
sburând un sbor mistuitor, frenetic,
cuvântu-abia mai tresărea-ntre noi
şi levita nedumerit, flămând, besmetic>>

Valeriu Ciungan , „Blues”.

 

Din punctul de vedere al Rozei:

 

-Secreta mea roză , pot să te sărut?

Inima mi-a stat în loc pentru o secundă.Mi-am întors privirea largă de surprinză spre cel care-mi pusese acea întrebare.

Damian mă privea măgulitor , dulce , prin genele-i umbroase.Am respirat o secundă , apoi mi-am întors privirea spre stele de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

Şi acum ce faci , ai de gând să-i răspunzi băiatului?

Să-i răspund?Dar oare eu ce simt?Vreau asta?Se putea termina altfel această întrevedere?

Să-i spun nu ar însemna să-i sfărâm inima , şi să-mi dovedesc puterea.

Să-i spun da ar însemna să-i dau ceea ce-şi doreşte , şi să-mi arăt slăbiciunea.

De ce trebuia ca totul să funcţioneze în antiteză?

Hmm , trebuie să lupţi ca să câştigi ceea ce-ţi doreşti.

-Fă-mă să vreau să te sărut , i-am spus încă privind cerul negru.

Liniştea să-ncolăci între trupurile noastre , trimiţându-mi fluturaşi nărăvaşi în stomac.Sau poate erau de la Damian?

Şi el răsufla la fel de greu , în timp ce mâna lui îşi croi drumul uşor către a mea.Îşi încolăci degetele cu ale mele , şi o căldură inconştientă îşi făcu loc în sângele meu.

Nu mai simţisem asta de mult.Modul acela care te leagă printr-o simplă atingere , căldura aceea caracteristică pe care o simţi doar atunci când sufletul tău se leagă de a altcuiva.

Damian se apropie şi mai tare de mine , arătându-mi că el chiar îşi dorea ceea ce mi-am cerut.Un sărut.

Îi simţeam respiraţia agitată pe gâtul meu , dar nu-mi mişcasem deloc poziţia iniţială.

Stăteam pur şi simplu şi mă prefăceam că privesc stelele şi lumina lor , când Damian se juca cu inima mea.

-Haide , Roza , îmi şoptise lângă ureche.Doar un minut şi apoi promit că dispar.

Buzele lui îmi atinseră calm gâtul , eu simţind că mă topesc.Oare eram capabilă să duc acest război până la sfârşit?

-Convige-mă , i-am spus încercând să nu-mi scot la iveală tremurul vocii.

Îşi continuă traseul infernal până la obrajii mei.Respiră de câteva ori.

Puteam să jur că-i simt zâmbetul ştrengăresc cu câteva raze ameţitoare de seriozitate în combinaţie.

-Te-ai hotărât , frumoaso?

-Nu.

-Hmm , desigur , luptăm ca un adevărat agent secret , nu?

Continuă el , dezmierdându-mi obrazul cu atingeri uşoare.

-Şi ăsta a fost planul tău , puţine dulciuri şi-un sărut?i-am spus cu răutate.

-Întoarce-ţi chipul către mine , Roza , mă îndemnă el sprijinindu-şi degetele de bărbia mea.

-Promiţi că nu o să mă mănânci ?

-Bineînţeles.

Mi-am întors chipul pentru a mă afunda în rai.Ochii aceia enigmatici şi stranii îmi pătrunseră în suflet , jucându-se cu fiecare părticică din el.De ce privirea putea năuci atât de multe?

Pentru că poate?Nu , pentru că privirea e esenţa.Ochii albaştri sunt geniali , am gândit melancolic , mai ales aceia atât de puternici încât îţi pun stop inimii.

Dar ochii verzi coloraţi izbitor cu o nuanţă caldă sunt mai presus de imposibil.

Sau asta gândeam la momentul actual , refuzând să dau drumul privirii lui , continuând la nesfârşit bătălia , încercând să captez fiecare nuanţă , de la verde cald la verde închis şi negru , ce ochii lui Damian o prindeau.

Cât de cruntă putea fi senzaţia ce se juca în întregul meu corp.Ştiam ce simţeam , şi eu aş fi vrut să-l sărut . Să-i spun da din prima !

Încă nu-mi dezlipisem privirea de-a lui , şi simţeam cum cu fiecare secundă ce trecea , el deschidea fiecare barieră a gândurilor mele , trimiţându-mi în abis toată rezistenţa.

-Eşti atât de încăpăţânată!Iar eu sunt aşa un fraier.

Am surâs surprinsă.

-Nu eşti fraier , eu sunt cea fricoasă , D.

-Ţi-e frică de-un sărut?mă întrebă dulce , sprijinindu-şi fruntea de umărul meu.

-Mi-e frică de ce va fi după sărut…

I-am ghicit următoarea replică , spunând:
-Ştiu că eşti băiat cuminte , Damian.

-O secundă , promit , ceru el prinzându-mi talia şi cuvintele în acelaşi timp.

Nu cred că voi ajunge niciodată să cunosc cu adevărat fiinţa umană , ştiu doar că în acea secundă mi-am permis înplinirea unei dorinţe cu atenţie ascunsă sub un val difuz de ceaţă.

Ceea ce simţisem atunci n-am mai zărit niciodată în profundu-mi suflet.

Era acea sezaţie ce te îngloba şi te făcea moale.Buzele lui , moi , le încolăceau pe ale mele într-un dans etern.Mă durea capul , dar doar din cauza ameţelii psihice.A dulceţii lui , şi a neînfrânării mele.

Lupta mea era de la început sub sabia dorinţei , şi cum dorinţa fusese – bineînţeles – mai puternică decât raţiunea , acum lupta , inima şi buzele mele se înecau în valuri inexplicabile.Valuri ce te înecau , te ridicau şi iar te scufundau în drogul pasiunii.

Mâinile lui mă strângeau şi mai aproape , în timp ce degetele mele se împleteau în şuviţele lui cafenii.

Mintea mea ţipa înfundat că trăiesc un vis , o mică poveste.

Sau poate totul e adevărat , iar eu sunt fetiţa de grădiniţă , mică şi purtând codiţe ce şi-a primit păpuşica dorită.

Vroiam să fie adevărat , căci raţiunea mea lucra doar astfel : ” Ai primit odată ce-ai dorit , nu l-ai folosit în favoarea ta şi altă încercare nu mai ai!”

Am pus aceste stranii sentimente în sărutul nostru , aprofundându-l .

 

***

 

Din punctul de vedere al *autorului*:

 

[<<Din punctul de vedere-al copacilor ,

soarele-i o dungă de căldură ,

oamneii-o emoţie copleşitoare…>> . Nichita Stănescu , Laudă omului]

 

Ea îşi pironi privirea pe valurile uşoare făcute de trupul lui în apa lucitoare.

El , cu un calm amuzat , o ţinea încă în braţe , deasupra lacului de smoală.

-Damian , dă-mi drumul ,  îl imploră fata cu o voce măgulitoare.

-De ce?

-Te roog , Damian , mi-e somn , spuse ea asemenea unui copilaş.

Damian zâmbi ştrengăreşte şi o lăsă pe pământ.

-Haide , te conduc , frumoaso.

Drumul de la lac la casă era relativ scurt , dar mâinile lor împreunate făceau drumul acela să se continue la nesfârşit , lăsând liniştea să le cuprindă minţile.

Nu ştiau nici ei de ce continuă asta.Damian era aproape singur că totul era un basm frumos , iar Roza îi susţinea teoria.Dar , ca întotdeauna nimeni nu spune nimic.De ce?Pentru că ne este frică sau pentru că pur şi simplu … până la urmă nu ştim ce să împărtăşim.

Totul ţinea de realitate.

Damian se lupta cu ideea de-ai spune adevărul odată , adevărul în cauză fiind faptul că el nu este numai Damian , el este Damian Hyde Davidson şi este prea rău pentru o fiinţă plăpândă ca ea.

Roza se lupta cu faptul că Damian era prea bun pentru o copila ca ea , ea trăind încă odată cu amintirea aceia ce a marcat-o pe viaţă.Amintirea aceea că odată ce-ai primit ceva , dacă-l refuzi ,nu-l vei mai primi niciodată.

Amundoi se luptau degeaba , căci oricine i-ar fi văzut ar fi simţit doar scântei.Scântei ale unui sentiment curat.

Împreună erau atât de perfecţi , separaţi imperfecţiunea reuşea să se strecoare pe a locuri.

Ştiţi voi , ăsta-i cursul Universului , şi e greu de întrerupt.

Singura lor problemă era teama.Se temeau amundoi să-şi împărtăşească sentimentele , de parcă dacă unul dintre ei ar fi deschide gura Universul ar pica peste ei ca pisele unui domino.

Ea era atât de puternic înrădăcinată în inima lui , încât nici măcar el nu-şi dădea seama.Stătea doar şi îi contempla existenţa şi frumuseţea secretei lui roze.

Ajunşi , el o trase spre căldura pieptului lui şi îi sărută creşteul capului , fiindu-i frică să-i dea drumul.

Ea doar savura momentul.Învăţase că veşnicul citat „Trăieşte clipa” chiar avea noimă , aşa că acum se chinuia doar să-i înveţe parfumul şi textura fină a pielii.

Astfel uită de tot ceea ce-i urla acolo , în căpşor.Se lăsă cuprinsă de senzaţia aceea înălţătoare , şi aruncă tot ceea ce o îngrijora de-o parte.

-Noapte-bună , Roza , spuse el lăsând-o să intre în casă.

-Pa , Damian , spuse ea învârtindu-şi o şuviţă de păr.

Fata intră pierdută , îl salută pe Ibrahim şi-şi găsi drumul spre cameră.Se aşeză pe pat , şi începu să plutească.Nu credea că ea ar mai putea simţi vreodată ceea ce-i străfulgera inima acum.

Damian , se trezi cuprins de-un adânc dor de-a o mai ţine în braţe.Dar munca se suprapuse desigur , sentimentelor sale.

Scoase o ţigară , o aprinse rapid , apoi se aşeză pe prima bancă ce-i ieşise-n cale.Acum că Sam Serevin dispăruse , munca lui avea să fie mai uşoară iar banii mai mulţi.

Privi o singură dată luna , de parcă aceasta i-ar fi stat pe umărul stâng şi i-ar aproba gândurile.

Luă telefonul mobil din buzunar , şi căută numărul lui Joseph  la apeluri recente.

-Bună , Joseph.Sunt eu , Damian.

-Desigur , spuse interlocutorul.

-Te-am sunat ca să punem la punct ultimele detalii.

-Ştiu.Uite , avionul va face o oprire în Londra înainte de-aş continua drumul Franţa-Hong Kong.Acolo trebuie să-i prindem!Tu trebuie doar să-ţi aduci echipamentul şi norocul , de restul mă ocup eu.

-Mulţumesc , Joseph.

-Ok , acum ţi-o spun sincer , n-am mai văzut hoţ mai de treabă ca tine.

-Mă simt măgulit.Bine , Joseph.Ne vedem peste două zile.

Şi închise.

 

***

 

-Spune-mi că glumeşti , Ibrahim , te rog … imploră Roza privind computerul.

O dată cu rugăminţile ei , reluă amintirea nopţii trecute , când sărutul cu Damian îi făcu inima să tresare.

-Nu , Roza , uită-te şi tu…

Calculatorul o detronă , o dată cu stabilitatea ei.Pe ecran , scria sec , de parcă cineva ar tachina-o neîncetat :

 

Damian Davyson – UNIDENTIFIED

 

-Cum adică neidentificat?

-Adică necunoscut , inexistent!

-Off , ştiu ce înseamnă în dicţionar „necunoscut”,zic că nu-i posibil aşa ceva!

-Am căutat în toate bazele de date din lume , calculatorul nu minte , spuse băiatul dând o notă şi mai stresantă acelei dimineţi.

-Nu , dar Damian clar mă minte cu ceva!realiză fata pierzându-şi fărâma aceia de speranţă , gândul acela că poate până la urmă calculatorul putea greşi.

Se trânti nervoasă într-un fotoliu , pierzându-se.Era la linia aceia subţire între furie şi raţiune.Cum putea merge totul atât de lent , atât de malefic?

Şi ce avea să facă?Doar nu o să se ducă la Damian şi să-l întrebe „Hei , D. , de ce numele tău nu există în baza de date?De ce tu exişti dar nu eşti înregistrat ?”

Defapt , dacă se gândea mai bine , era totuşi o idee strălucită.Aşa avea să le rezolve pe toate odată pentru totdeauna.

Se strecură înapoi în camera ei , îmbrăcă o pereche de blugi şi un pluover mov , apoi îşi prinse părul şi dispăru cu revolverul în buzunar.

Trupul ei tremură de furie atunci când intrând în maşină , începu a o goni spre apartamentul lui Damian.

De ce se juca viaţa asta cu ea?O învârtea ca pe zaruri , când dădea punctajul maxim , când pica doar la două punctuleţe!

Scoace din torpedou o ţigară cu arome de portocală.O aprinse , şi trase din ea , până când roţile scârţâiră în faţa blocului lui Damian.

Ieşi din maşină , aruncă ţigara şi o stinse cu vârful patofilor cu toc , de culoarea smaraldului.

Apoi , asemeni unui cub de sticlă , plăpând ce se rostogoleşte , ea grăbi pasul către uşa apartamentului.

Ajunsă acolo , bătu timp de cinci minute.Nimic.De parcă putea fi altfel , gândi săraca fată aruncându-şi privirea spre tavanul holului.

Ştiţi doar că Domnul ne îndrumă privirea adesea către locul corect.Astfel spus , Roza , ridicând privirea , zări o cheie sprijiniţă de plăcuţa agăţată deasupra uşii.

Chicoti sinistru.

Perfect!Cheia spre o altă lume …

Se întinse puţin şi apucă cheia.Trase aer în piept , verifică dacă revolverul era încă în buzunar , şi deschise uşa.

Damian nu era acasă.Câteva farfurii stăteau pe măsuţa din sufragerie , în timp ce patul din dormitor era complet răvăşit.

Roza se regăsi în faţa bibliotecii pe care el i-o arătase în dimineaţa aceia , reluă cu grijă amintirile.

Tot aici îi dădu şi cartea în care se găsea subliniat citatul lui DaVinci.

Atunci , cuivntele lui Serevin o izbiră :

-Leonardo daVinci , domnişoară.El e cheia.

-Se întâmplă ceva , şi eu trebuie să aflu ce.Acum am două cazuri pe cap , unul fantomatic şi altul personal!

După câteva priviri fără nici un folos , Roza părăsi încăperea , lăsând cheia acolo unde o găsise.

 

 

 

Pentru voi , câteva fărâme de suspans , inimă şi jar.Următorul capitol se va intitula *Scântei* şi cu puţin noroc , îl aveţi sâmbătă.

Câteva versuri care să vă poarte imaginaţia departe , între norişori:

 

Capitolul XVI : Scântei

<<vibra tăcut secunda pătimaşă, vinovată,
sburând un sbor mistuitor, frenetic,
cuvântu-abia mai tresărea-ntre noi
şi levita nedumerit, flămând, besmetic>>

Valeriu Ciungan , „Blues”.

 

 

 

Capitolul XV : O roză sub razele lunii

 

<<Zâmbeşte şi visează , căci viaţa nu o poţi trăi decât o singură dată>>

 

Din punctul de vedere al Rozei:

 

-Da , domnule Holmes.Ştiu că trebuia să vă anunţ dar trebuia să rezolv totul până când nu era prea târziu.

-Roza , să spun că te iert , dar ca o dulce mustrare , te rog … nu mai fă asta fără ştirea mea.Am fost nevoit să intervin de urgenţă la poliţie , şi să îndrug o mulţime de minciuni , şi totuşi adevăruri , ca să-ţi vină în ajutor.

-Am înţeles , domnule.Îmi pare rău.

-Bun , sperăm să se rezolve cât mai rapid cazul acesta , scumpo.

-Am aceleaşi gânduri , am spus în timp ce treceam cu peria prin buclele nărăvaşe.

-Bine , oricum nu mă aşteptam la altceva din partea ta.

-Mulţumesc.La revedere , am spus închizând noul meu telefon.L-am primit în urma dispariţiei scumpului PDA.

Am aruncat o privire în oglindă , la reflecţia mea.Părul acelaşi ,  jucăuş şi cârlionţat , o rochie roşie până la genunchi cu corset frumos împletit şi sandalele albe , fără toc.

Destul de bine , am surâs.Desigur , speram ca lui Damian să nu i se pară prea mult , după trecerea mea de la pantaloni scurţi şi tricou colorat la rochie dulce şi elegantă.

Rămăsese că ne vom întâlni în faţa apartamentului lui , iar eu eram pe deplin mulţumită de cât de bine putea decurge totul.Mai ales după surprizele pe care i le-am oferit.

Am ieşit din dormitor , pornind-o bine dispusă spre ieşire.Poate Domnul Damian Davyson îmi  încurca puţin cercetarea fantomei , dar nu-mi stricau două secunde de aer liber.

Ajungând în sufragerie , l-am zărit pe Ibrahim.M-am apropiat de el şi l-am luat ştrengăreşte pe după umăr.

-Hei , ce-ai mai rezolvat cu Damian Davyson ? am  întrebat .

-Nimic , încă caut … ştiu doar că băiatul mişună pe aici prin China.

-Mda , asta ştiu şi eu , i-am spus . Bine , eu am plecat …

-Unde?

-Afară , Ibrahim.Stai calm.

-Încerc , dar după seara trecută , nu ştiu ce să mai cred.

-Ai încredere în mine , am spus aranjându-mi trupul în poziţie de luptă.

-Eşti aşa de mică şi inofensivă , spuse lăsându-şi foile şi luând şi el poziţie.

-Vrei să încercăm , mai am cinci minute până la plecare.

-Haide , spuse făcându-mi semn cu mâna să ma apropii.

Mi-am strâns pumnii , şi i-am zâmbit energic.Poate că sunt eu mică dar asta nu mă împiedică să dau tare.

Am ridicat braţul într-o lovitură pe dreapta , apoi am continuat pe stânga.Ibrahim era destul de bun , îmi parase toate loviturile … până acum.

Mi-am ridicat piciorul , rochia mea ridicându-se odată cu el.Bine , poate rochia roşie nu era cea mai precisă costumaţie pentru o luptă corp la corp , dar ne descurcăm.

Printr-o învârteală învăţată de la Yvrin Holmes , l-am împiedicat pe Ibrahim să mă mai atace , şi astfel , drăguţul care se credea imbatabil mie , ajunsese jos.

L-am privit cu un aer plin de superioritate , zâmbind angelic.

-Ce spuneai?

-Spuneam că eşti cea mai tare , a confirmat luându-mi mâna şi ridicându-se.Hai , du-te şi distrează-te , eu mă ocup de Damian Davyson.

Şi mai bucuroasă , am plecat.

Totuşi , în faţa ochilor îmi apăru ceva la care nu mă aşteptam.Pe o bucată din lemn frumos sculptat , stătea un trandafir şi un bilet arămiu.

Secreta mea Roza ,

Astăzi ne vom juca de-a detectivul.Doar urmează bileţelele şi în final , poate vei rezolva misterul.

Al tău , Damian Davyson.

Am început să râd incontrolabil.Numai el putea face chestia asta , la o zi după ce-mi aflase adevăratul loc de muncă.

-Bine , am să mă joc , de data asta , am spus cu voce tare.

Primul bileţel vorbea astfel:

Mergi acolo unde colopoţeii sună . Unde amundoi ne-am văzut sub dulce-aromă brună.

Bourbon , deşteaptă chestie.

Am urcat în maşină , şi-am pornit-o radiind de fericire.Avea să fie frumos , şi aşa cum îmi place mie.Ajungând în faţa cafenelei , m-am pironit cu un alt bilet pe geamul cafenelei.

Sub zgomot de clopot gingaş vei găsi , la stânga roşu , ce va trebui.

Am pătruns înauntrul cafenelei , şi am privit în jur.La stânga roşu.Toate fotoliile erau roşii , asta trebuia să fie.

La stânga.Am întors capul către partea din stânga a încăperii.Acolo , la o măsuţă din mahon , se odihnea o cutie de bomboane cu acelaşi bileţel arămiu.

Sper să-ţi mai îndulcească căutarea , frumoasă roză.Dar să continuăm:

De ieşi de sub misterul clopotelor , şi te-arunci sub razele soarelui , vei da de ceea ce trebuie.

M-am grăbit , curioasă să-l descoper pe Damian cât mai repede.

Afară , însă , n-am mai văzut nici un bilet de aramă.

Doar maşinile , înaltele clădiri de sticlă , un afiş cu expoziţia rozelor din Grădina Botanică a Hong Kong-ului , Capela unei Biserici..

De ieşi de sub misterul clopotelor , şi te-arunci sub razele soarelui , vei da de ceea ce trebuie.Expoziţia rozelor!

M-am urcat din nou în maşina  , şi am călcat acceleraţia spre adresa imortalizată pe afiş.

-Haide Damian , cât o să mai joci jocşorul ăsta cu mine?!

Şi la naiba , devenea din ce în ce mai greu … el chiar vroia să mă testeze.

Într-un final , am ajuns.Grădina se deschidea în două porţi înalte , dintr-un lemn atent sculptat şi învelit apoi în plante căţărătoare.

-Şi acum?

Dintr-o dată , în faţa mea se afla un tânăr domn , cu mustăcioară.

-Roza Cantemir?

-Da , eu sunt.

-Te rog , urmează-mă.

Dacă nici de data asta nu dau de el..

Tânărul mă învârti prin grădină astfel să văd câte puţin din toate frumuseţile.Trandafiri cu nuanţe geniale erau peste tot , iar eu surâs la potrivirea momentului.

Apoi , ajunsesem la o clădire înaltă , asemenea celorlalte din oraş.Lungă , cu destule etaje şi din sticlă ce refelcta albastrul cerurilor.

Mă invitase înauntru şi ajungând la o scară învelită în marmură , îmi înmână un bilet şi apoi se făcu nevăzut:

Urmează-ţi inima , şi urcă sus , pe scara viselor.

Al tău , D.

Trebuia să urc scările , dar oare până când.Scara viselor , să încercăm atunci.

 

Din punctul de vedere al lui Damian:

 

O văzusem din vârful clădirii , şi inima mea se oprise.Era puţin spus frumoasă , cu rochia ce – o învăluia , şi-i acoperea frivaul trup.Cum putea cineva să imite perfecţiunea atât de bine.

Bine , speram ca jocul meu să o impresioneze.Speram ca eu să o imprsionez!

Când ajunse la etajul 7 , alarma începu să ţiuie.Trebuia să cobor , şi când ajungea la etajul 9 să o iau prin surpindere.

Am ieşit de pe acoperiş prin trapă , şi m-am pironit la etajul 10.Am coborâ rapid , la etajul 9 , şi m-am ascuns lângă un dulap din lemn.

Când am văzut-o , m-am dus prin spatele ei , acoperindu-i ochii cu palemele.

-Bo!am chicotit lângă urcechea ei , inspirându-i aroma de frezii.

-A fost cel mai interesant joc de-a detectivul , râse ea.

-Sunt genial , nu? , am spus pentru amorul propriu.

-Haide odată , doar nu ai de gând să mă ţii în holul unei clădiri cu ochii acoperiţi toată după-amiază.

-Chiar eşti deşteaptă , am spus proptindu-mă şi mai aproape de ea.

-Deci?

-Deci acum o să mergi cu ochşorii închişi până când îţi spun eu să-i deschizi.

Ea chicoti zâmbitoare , oferindu-mi fărâme din euforia ei , şi făcându-mi inima să freamăte de fericire.

-Dacă trişezi mă supăr , i-am spus apoi dându-i o şuviţă după ureche.

-Bine , bine , gata ! Să continuăm , mă îndemnă ea întinzându-şi degetele şi făcându-mi semn înainte.

Am condus-o cu atenţie pe scările în spirală , gândindu-mă la reacţia când va vedea cât m-am putut prosti.

Sunt un geniu , acum câteva zile era prizionera mea şi acum avem o întâlnire.Dacă pot numi asta o întâlnire.

Mă simţeam impasibil , eram vrăjit de tot ceea ce însemna ea.De felul în care zâmbea , de felul în care îşi dădea şuviţele ciocolatii după ureche , după parfumul ei.Pe scurt , mă distrugea pe dinauntru.Ochii ei , ce-mi susţineau adesea privirea cu atâta stăpânire de sine şi totuşi sensibilitate , mă făceau să cad în iad , visând de mii de ori la ea.

Era acel ceva pe care fiecare îl caută la cel de lângă el.”Acel ceva” care dădea nota distinctivă fiecărei persoane.Roza era incofundabilă , iar eu simţeam asta prin propria-mi piele.Fiecare por al meu iubea secundele în care îmi era aproape.

Şi Doamne , dacă ar ştii domnişorica asta care-mi este inamică cât de mult ţin la ea , poate s-ar lăsa de meserie şi ar pleca cu mine în lume.Imposibil , ăsta ar trebui să fiu eu.Dacă chiar ţin la ea aşa cum inima-mi presupune , ar trebui să fiu dispus să o strâng în braţe şi să-l închid pe Hyde Davidson.

Am deschis trapa de la acoperişul clădirii , prinzând câteva dintre razele ce plecau odată cu soarele.Luând-o pe Roza în braţe , trupul meu primi din nou scânteile acelea puternice.Scântei pe care nu le voi putea înţelege vreodată.Cum poate cineva să mă facă să simt atât de multe , când ştiu despre ea atât de puţine?

-Cât mai avem?, spuse ea agăţându-se mai tare de gâtul meu , ca şi când i-ar fi fost frică să nu cadă.

-Gata , am ajuns , am spus punând-o din nou pe propriile picioare .Poţi deschide ochii , doar dacă promiţi că nu mă baţi dacă nu-ţi va plăcea.

-Bine.Acum pot deschide ochii?

-Haide .

Am aranjat totul fără mare greutate.Nu vroiam ceva fastuos ,  vroiam ceva simplu , mic şi liniştit.Aşa că am luat o pătură de picnic  , nişte lumânări colorate , prăjituele şi sandvişuri.Speram ca idee mea să fie de bun augur.

-Wow ,

-„Wow” înseamnă că îţi place sau „wow” eşti mort Damian?

-„Wow” e un cuvânt scurt prin care-ţi spun că ador tot ce ai făcut , prostuţule.Ne aşezăm?

-Sigur , am spus bucuros de reuşită.

Am scos mâncarea şi am aranjat-o delicat pe şerveţele.Aveam ocazia de a fi Damian cel adevărat , şi aveam să profit de asta.

Câteva raze de soare îşi mai făcea loc prin norii grei , apoi poposeau pe părul Rozei , dându-i nuanţa aceea fierbinte pe care o adoram.

-E bun , spuse ea înfulecând dintr-un sandviş.Să mai am pretenţia că sunt făcute de tine?

-Ceea ce mănânci acum nu , doar prăjiturelele.

-Incredibil! N-am mai văzut tipi aşa de tari ca tine!

I-am surâs amuzat .

-Ce?Chiar am dreptate.răsună vocea ei aproape de un chicotit.

-Desigur , secreta mea Roza.

Aveam ceva în minte din prima clipă în care am văzut-o.O întrebare care mă măcina în continuu , sferdealea în interiorul sufletului meu mai ceva ca dispariţia lui Irine.Totuşi  , îmi era frică  să o întreb.Căci asta este fiinţa umană , odată ce creşte  , raţiunea naşte frică.Iei „dorinţa” ta şi o întorci pe toate părţile ca să vezi dacă poate fi îndeplinită.La găsirea primului impediment , totul se spulberă , înlocuindu-se cu groaza că nu poţi face ceea ce vrei şi că nimic nu are să meargă.

Astfel mă simţeam şi eu acum.Înaintarea mea era captivă într-un cub de frică , cu geamuri străvezii.

Să o întreb ar însemna să-mi dovedesc puterea faţă de mine însămi , şi de fiecare dată când vroiam să-i spun , booom! neuronii mei se înveleau în pânza aceea impenetrabilă a fricii.

Dar dacă Damian Davyson nu putea să o facă , creatura aceea , hoţul , Hyde Davidson ar fi reuşit.

-Roza , ea îşi întoarse zâmbitoare capul spre mine.I-am susţinut din nou privirea gri-cenuşie , adorând modul în care ea lupta vizual cu mine.

-Da ?

-Crezi că un om care a făcut ceva oribil poate fi schimbat de dragoste?

Linişte.Acum inima mea începea să pompeze sângele frenetic , temerile mele pulsând odată cu lichidul roşu.

-Da , chiar cred , începu ca prin minune.Ştii Damian , defapt  asta-i vechea poveste.Băiatul rău găseşte fata bună şi totul devine perfect.Veşnicul clişeu.Şi totuşi , el chiar merge.Răul are mereu binele , şi astfel se completează.Cred , chiar cred că cineva poate să fie schimbat pe dinauntru , folosind dragostea.Nu ştiu cum , dar cred în orice legat de iubire.Vezi tu , e ca şi când m-ai întreba dacă ochii tăi sunt minunaţi.Logic că aş răspunde da.

I-am ascultat scurtul discurs plin de forţă cu ochii căscaţi.Ea-mi răspunse atât de calm şi uşor , iar la sfârşit îmi complimentase ochii.Vedeţi ce vreau să spun , fiinţa aceasta are puteri supranaturale.

-Mă uimeşti , am spus luat prin surprindere de propriile mele cuvinte.

-De ce?răspunse apropiindu-se uşor de mine , faldurile rochiei ei tremurând uşor.

-Pentru că posezi tot.Frumuseţe , inteligenţă şi bunătate.Împarţi tot harul tău , fără să ceri nimic.

-Toată lumea cere atâtea lucruri imposibile , şi în lupta lor dăruiesc doar durere , aşa că nu ar avea rost să cer ceva pentru un strop de dragoste.Poate doar un zâmbet dulce înapoi , afirmă Roza cu ochi strălucinzi.

-Pot să-ţi cer ceva?am spus făcându-mi curaj.

-Te rog , Damian.

-Secreta mea roză , pot să te sărut?

 

 

 

Capitolul XIV : Big Bang

 

 

Din punctul de vedere al Rozei:

 

Mi-am îngustat privirea încercând să mă conving că ceea ce citisem era adevărat.Acelaşi citat ca cel lăsat de hoţul meu.

Printr-o pură coincidenţă Damian avea subliniate aceleaşi cuvinte , într-o carte veche şi groasă , cu referire la muzeele Europei şi Leonardo daVinci.M-am ridicat în grabă de pe iarba uşor umedă ce înconjura lacul şi am pornit-o intrigată spre casă.Trebuia să mă uit în dosar!

Cum putea ca tocmai în mâinile mele să ajungă o asemenea întâmplare , acelaşi citat ce era baza ultimului jaf al fantomei mele era acum ş baza unui capitol din cartea lui Damian Davyson.

În drum spre casă am aruncat un ochi în minte asupra informaţiilor mele cu privire la Damian.Nu ştiam multe lucruri , decât că este un pasionat de artă şi asociat a lui Serevin!

Asociat a lui Serevin!Cuvintele zvâcniră în cutia mea craniană pentru o secundă , apoi printr-un poc totul deveni ciudat de lăptos şi incoerent.

Damian Davyson era asociatul tipului care tocmai mă răpise sub un pretext fals , şi care îmi arătase probabil din neatenţie provenienţa citatului lui Hyde Davidson , omul care îmi dădus crunte bătăi de cap pe parcursul şederii mele aici.

Privit din această perspectivă Damian devenea un punctuleţ ce nu mai avea sens , punctuleţul ce până acum fusese sprijinul meu nu prea cunoscut şi care dintr-o dată se transformase în complicele unui om bun de nimic!

Din alt punct de vedere , dacă priveam la cele întâmplate seara trecută şi la alte zile petrecute aici , în China , alături de Damian , realizasem cu inima strânsă , că într-un mod subtil şi atent studiat începea să mă atragă , începeam să mă ataşez de el.

Avea trăsături frumoase , prea frumoase.Ochii aceia ce te atrăgeau prin unicitatea lor , culoarea caldă şi zâmbetul strălucitor cu care te învăluia.Scânteile ce mi le trezise atunci când eram atât de aproape de el.

Cu un nod în gât , am pătruns în casă.Ibrahim stătea deasupra unui birou , privind atent câteva foi.Imediat ce mă simţise , se întoarse pe călcâie şi mă sferdeli adânc cu oceanele acelea incandescente , verzi.

-Unde ai fost toată noaptea?mă întrebă cu o voce ce denota adevărată îngrijorare.

-Am pierdut vremea cu o prietenă , am minţit eu.Cu câteva pahare de băutură am cam uitat noţiunea de trecere a timplului.Iartă-mă dacă ţi-ai făcut griji , i-am spus punându-mi o mână pe umărul lui.

Apoi  o ideea genială mi se strecură în minte.

-Uite , Ibrahim , aş avea o mică cerere…o dorinţă!Ai putea căuta toate datele despre Damian Davyson.

Îmi aruncă un zâmbet în sfârşit relaxat , afirmând faptul că va face orice ca să-mi îndeplinească dorinţa.

Primind răspunsul , am luat-o încet spre cameră.Înşfecând un prosop şi pornind apa caldă , m-am avântat sub valurile de căldură ce aveau să-mi redea puţin din energia caracteristică.

Pentru o fracţiune de secundă mi-am întins trupul frânt în pat . Am respirat de trei ori , apoi întorcându-mă la realitate , am luat drumul dulapului.

Cu agilitate am luat o pereche de blugi , o cămaşă verde , pantofii cu toc şi paltonul.

L-am salutat scurt pe Ibrahim , dorindu-mi ca momentele acestea istovitoare ale vieţii mele să se încheie cât mai curând posibil.

Era ca şi când aş fi primit palme din toate părţile , o pălmuţă pe stânga , o pălmuţă pe dreapta.

Am urcat în maşină şi am pornit-o frumos spre bază , pregătindu-mă în ai face de căpătâi lui Sam Serevin.

Lumea îmi privea maşina ca şi când nu şi-ar fi avut locul printre ei.Prin geamul fumuriu am zărit perechi de ochi ce îmi studiau chipul.Am scăpat o grimasă.

Cu un scrâşnit apăsat m-am plasat în faţa bazei.Am coborât cu o siguranţă stranie ce-mi penetra pieptul , şi trecându-mi o dată mâna prin păr am luat-o la pas.

Stingheră , am intrat cu câteva ciocniri de personal.În minte nu-mi stătea decât ideea că trebuie să-mi rezolv problemele înainte de a mă rezolva ele pe mine.

Câteva strigăte speriate şi porunci stăruitoare se auzeau în spatele meu , dar nu le-am dat atenţie.Mi-am continuat pasul uşor apăsat până la biroul frumos inscripţionat Sam Serevin.

Atunci am scos revolverul de sub haină , i-am verificat încărcătura şi m-am apropiat şi mai mult de uşă , ciocănind în lemnul greu cu arma.

Număram secundele cu o respiraţie ce nu-şi avea locul.Dintr-o dată trimiterea unui glonte către un om bun de nimic ca Serevin mi se părea cea mai bună cale către dreptate.

Desigur , „legea” nu-mi perimtea asta , aşa că am continuat să aştept.

Deodată totul se derula ca într-o operă de-a lui Wagner , mintea mea mizând mult pe „Corul Pelerinilor”.Paşii persoanei ce-i auzeam erau undeva într-un colţ îndepărtat al încăperii , şi cu fiecare secundă ce-mi şiruia prin faţa ochilor aceştia se apropiau.

Am inspirat zgomotos , punându-mi trupul încă odată în gardă.

Era aproape , şi asemeni unui film de groază , uşa masivă se deschise cu un scârţâit.

Pentru un moment , inima mea şi-a oprit bătăile , iar picioarele mi s-au înmuiat de uimire.Un tremur îmi fulgeră trupul şi aşa obosit.

Damian îşi oglindea şi el privirea suprinsă în ţeava pisotului meu , ce-l ameninţa ucigaş.

Am luat revolverul şi i-am împus pieptul , până când acesta intră înapoi în birou.Stupefiată , am aruncat o privire în jur.Nici urmă de Serevin.

Damian mă fixă cu alura lui misterioasă , dându-le neuronilor mei impresii din toate părţile . Îmi părea străin şi cunoscut în acelaşi timp.Îl simţeam departe şi totuşi el respira la doar câţiva metri de mine.

Continuând să ţin pistolul asupra lui Damian , am luat fixul de pe biroul lui Serevin , şi am tastat numărul de telefon al şefului meu , Domnul Holmes.

Acesta îmi răspunse cu veselia-i caracteristică , dar eu am continuat scurt:

-Sam Serevin trebuie arestat de urgenţă.E implicat în răpirea mea , ceva ce nu v-am povestit dar vom discuta în curând.V-aş ruga să fie reţinut cât mai rapid posibil.

Nu am schiţat nici o mişcare la curiozitatea aceea combinată cu frică ce-i sferdelea ochii lui Damian.

-Ce faci aici ? l-am întrebat.

-Ce fac eu ?Ce faci tu ?Nu sunt eu tipul ăla care intră într-un birou al unui general şi ameninţă tot ce-i iese în cale cu pistolul.

I-am aruncat o privire plină de venin.Starea mea nu devenea prea formidabilă odată cu eşuarea considerabilă a planului meu.

-Mă ocup de omul care a făcut ce nu trebuia , omul care şi-a pus prietenul fantomatic să se ocupe de mine!i-am trântit-o rece.

El îşi trecu atent privirea peste chipul meu , şi zâmbi de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

-Cred că te înşeli , prietenul meu nu ar face asta niciodată!M-ai ales dacă ar fi vorba de hoţul…

Dar cuvintele lui fuseseră întrerupte scârţâiala uşii ce începea să se întredeschidă.M-am ascuns după ea şi am aşteptat întâlnirea iminentă cu Serevin.

Acesta  înaintă cu precizie până în mijlocul încăperii , zâmbind migălos şi aşezându-şi plin de sine cravata mov de la costumul lucios , negru.

-Deci , băiete , Damian…

Atunci mi-am făcut intrarea , ridicând pistolul şi fixându-l asupra capului lui Serevin.Faţa lui începu să prindă o nuanţă cadaverică , iar ochii începură să i se înroşească uşor.

-Ce s-a întâmplat domnule , aveţi impresia că vedeţi o fantomă?

Tăcere.Unde era omul ce avusese curajul nebun să mă răpească fără să se gândească la consecinţe?Desigur , am înţeles.Îşi credea amicul fantomă indistructibil , şi sincer aceiaşi părere mi-o formasem şi eu , dar ceva îl făcu să-mi dea drumul.

Am închis enigma în sertăraşul cu mistere nerezolvate din mintea mea , şi m-am apropiat de Serevin , plasând strategic pistolul asupra claviculei sale.

-Ce-i ? Unde ţi-e zâmbetul atotputernic ? Ţi l-a răpit fantoma?

Am spus jonglând cu literele şi cuvintele.

Ridicând capul , ochii mei s-au amestecat cu ai lui.Pupilele acelea şerpuitoare şi reci îmi năpădiră în suflet şi răscoliră toate sertarele minţii mele asemeni vântului ce zboară mii de hârtii pierdute.

-Domnişoară Cantemir , cred că faceţi o mare greşeală , încercă el într-o stare jalnică de a scăpa de pistolul ce-i apăsa viaţa.

-Nu … greşeala aceea groaznică a fost orgoliul tău.Ai crezut că totul va fi o reuşită încât nu ţi-ai mai luat precauţiile necesare în caz că totul avea să meargă prost.

Pentru o fracţiune de secundă mi-am întors faţa spre Damian.Chipul acestuia era cuprins de o groază terifiantă . Nu vroiam să-l sperii , dar el nu trebuia să fie aici.

-Domnişoară..

-Hei , hei , gata cu politeţurile , te-aş face una cu pământul dar nu vreau să fac puşcărie din cauza unui gunoi ca tine!

Nu aveam să mai suport mult , dar nici poliţia trimisă de Domnul Holmes nu avea să mai întârzie mult.Mi-am fixat încă odată privirea pe omul acela , persoana pe care am  întâlnit-o prima dată în China.

Punea ceva la cale , după sclipirea aceia ingenioasă din ochii lui.Nu aş fi avut nimic personal cu inteligenţa , agilitatea şi decoarţiile ce le primise Serevin în război dacă nu ar fi fost aşa înşelător.

Pe măsură ce timpul înainta , Serevin încercă alte replici de-ale lui şi metode de-a scăpa de mine.Observasem şi privirile fulgerătore şi pline de reproşuri ce i le oferea din plin lui Damian.

Dar ce avea cu el?Ce putea să facă Damian atât de crunt încât Sam Serevin să-l înjosească prin priviri.

M-am întors din nou spre Damian , nu ştiam de ce o fac atât de des dar faptul că  era el aici îmi inspira o siguranţă confortabilă.El îşi păstră demintatea , şi nu se lăsă învins de Sam Serevin.Stătea drept , puternic , ca o stâncă solitară în bătaia vântului.

Şi totuşi , minutele treceau absurd de încet , iar eu aşteptam obosită salvarea.

Simţindu-mi slăbiciunea , Serevin , aşa cum am mai spus , folosindu-şi răceala şi agilitatea , reuşi să scoată la rându-i de undeva un pistol.

Am încremenit.Acum , fiecare aveam o armă asupra celuilalt.Am respirat uşor , şi mi-am reglat bătăile exagerate ale inimii.

-Realizezi că dacă tragi ne omori pe amundoi , l-am anunţat.

-Măcar scap de un agent secret care mi-a încălcat planurile  şi mi-a distrus echilibrul perfect.

Surprinderea mi-a curpins fiinţa şi chipul în văluri.De unde mama naibii ştia el ce fac eu ?

-Cum să-ţi spun , dacă mori tu , oricum panul tău necurat va lua sfârşit , am spus strângând arma şi mai tare.

-Nu fi aşa de sigură , domnişorică , eu sunt doar o unealtă , altcineva conduce toată aceste operaţiune.Cineva care nu s-a ocupat cum trebuie , cineva care e mai aproape de tine decât ai crede!

-Ştiu de Hyde Davidson , am urlat nervoasă.

-Nu ştii tot ceea ce trebuie ştiut , scumpă fată.

Atunci , un văl difuz , nebulos şi indescifrabil de furie se legă strâns în jurul minţii mele , înăbuşindu-mi gândirea lipede.Fără alte cuvinte , am apăsat trăgaciul.Glontele făcu câteva cercuri aproape invizibile în aer , apoi  se înfipse în umărul lui Serevin.

Trupul lui scăpă o spasmă de durere , şi se circi de podea.Atunci , am văzut în ochii lui consimţământul adevărului.Ştia că nu va ieşi prea curând din puşcărie , mai ales că eu voi fi aceea care îl va înfunda.

Bufnitura ce o făcu corpul lui izbit de podea fu sincronizată perfect cu intrarea poliţiei în birou.

Trupe largi , arme şi veste antiglonţ.Oamenii începeau să se învârtă în jurul meu , toţi bâzâind stresant.

-Ne pare rău că am întârziat , Domnişoară Cantmir , mi se adresă un poliţist tânăr ce purta insigina de şef.

-Luaţi-l , am spus sigură.

Înainte de a ieşi , Serevin îmi mai aruncă câteva vorbe:

-Leonardo daVinci , domnişoară.El e cheia.Să nu-mi spuneţi că nu v-am fost de folos.

Am prins surprinsă cuvintele lui , privind în acelaşi timp lichidul roşu , sângele , ce începea să-i îmbibe cămaşa.

***

-Bine , nu mă aşteptam ca prietena mea ce ştie totul despre artă , să aibă dublu rol , îmi spuse Damian oferindu-mi  o cafea.

Stăteam pe o banchetă din camera de interviu a secţiei de poliţie numărul 10 , din Hong Kong.Detectivii au căzut de acord că trebuie să fim interogaţi împreună.

Oricum asta avea să se termine rapid , era doar o pură formalitate.

-Hei , nu am spus niciodată că sunt o sfântă.

-Ştiu , spuse oferindu-mi unul dintre zâmbetele pline de intelgienţă şi masculinitate.

Eram într-o scurtă pauză , şi Damian mi-era cel mai bun medicament momentan.

Am luat o sorbitură din cafeaua tare , elixirul acela miraculos.Damian mă trase mai aproape de el , eu inspirându-i aroma.Mâinile mele începeau să îngheţe , sub un motiv încă necunoscut mie.

Mi-am sprijinit capul de umărul lui Damian , şi el la rându-i se sprijini de mine.Am zâmbit sadisfăcută , nu credeam că totul se poate încheia atât de bine.

Mă simţeam atât de bine avându-l aproape.Parfumul lui dulceag , părul ciufulit şi ochii aceia.Ochii şi sufletul lui erau esenţa.

-Damian?

-Ce-i , secreta mea Roza ? mă întrebă el , amestecând cuvintele atât de sublim.

-Ce faci mâine?

-Mă întâlnesc cu cineva , spuse el.

M-am cam  întristat , dar până la urmă nu putea merge totul la nesfârşit pe drumul perfecţiunii.

-Ah , am înţeles.

-Acel cineva e Roza Cantemir , spuse sărutându-mi creştetul capului.

Ochii mei scânteiară şi m-am cuibărit la pieptul lui , ce tresăltea uşor.

-Minunat.

 

 

**************

Bună , lume!Cum o mai duceţi?Cum vă mai merge?

Da , domnişorul capitol XIV şi-a făcut apariţia.Sper să vă placă!

Inimioare , Ralu.

**************

 

Capitolul XIII : Infernul . Ultima parte .

Din punctul de vedere al Rozei :

Am continuat să alerg , încercând să-mi scot din cap propria-mi răpire.Cum era posibil aşa ceva.M-am lăsat distrasă de Sam Serevin , care dat fiind vorba , nu va mai avea mult de realizat.

Vântul mă izbea cu putere , iar eu îmi aruncam disperată privirle către luminile Hong Kong-ului.Ce aveam să fac acum .În dreapta îmi era oraşul , în stânga buncărul din care tocmai am fost eliberată de propriu-mi răpitor.Ciudate erau momentele acestea ale vieţii , ce te aduceau la un infern psihic.

Am luat-o rapid spre şosea , auzind zgomotul maşinilor.Drumul pietruit îmi chinuia picioarele , simţind fiecare rocă şi fiecare spin zgâriindu-mi pielea.

Am continuat acest traseu dureros încă 500 m.Apoi , o pereche de faruri cu xenon îmi loviră ochii , provocându-mi durere şi dându-mi o dovadă de <<stele verzi>>.

Imediat ce realiză că era să dea peste mine , maşina opri cu un scârţâit de roţi.

Zărisem un trup ce se undui cu grijă deasupra mea.Atunci senzaţia unui parfum familiar îmi invadă nările , şi cu frică am deschis ochii:

Aceiaşi privire arzândă , mov-verzuie , mă inundă.

-Damian , am icnit surprinsă!

Din punctul de vedere al lui Damian:

-Oh , perfect!

Am spus trăgând de volan în dreapta , încercând să evit coliziunea cu trupul ce mi se profila afară , peste parbriz.

Nu era de ajuns că fusese o zi oribilă , şi care se va lăsa cu ceea ce urăsc şi primesc chiar dacă sunt şef , morală.Am lăsat-o pe Roza să-mi scape!

Am frânat brusc , apoi am coborât din maşină să vad dacă am mai distrus viaţa cuiva.

Atunci , în mulţimea aia agitată de gânduri din mintea mea , străluci privirea aia gri.Cuprinzându-mi străfundurile gândurilor şi întorcându-le pe dos , Roza se uita la mine cu chipul umed de transpiraţie şi încercănat.

-Damian!spuse.

Ce fac?Ce fac?

Îmi joc rolul.

-Roza , eşti bine , ce s-a întâmplat?

Îşi strânse buzele , scăpând un tremur.

Am ridicat-o şi i-am pus haina mea peste corp.

-Haide , te duc acasă şi vorbim mai târziu.

Dacă nu ştie ce să-mi răspundă , mai bine îi dau eu o idee favorabilă pentru amundoi.S-a urcat cu atenţie pe bancheta din spate.

Am aprins farurile şi ambaland din nou motorul am luat-o spre Hong Kong.Îmi doream să părăsesc oraşul acesta cât mai repede.

-Ce Dumnezeu faci tu cu flaconul ăsta?ţipă dintr-o dată Roza.

Mi-am întors chipul frustrat şi în acelaşi timp speriat.Ce mai descoperise?

Ţinea în mână unul dintre flacoanele de cloroform cu care Serevin o ameţise.I-am spus că atât timp cât ea există , ne va descoperi!

Ce aveam să-i spun , nu aveam să devin dintr-o dată sincer şi să mă destăinui.

-Am avut o treabă cu un amic doctor , a avut nevoie de nişte cloroform pentru o anestezie , am înjghebat eu un răspuns rapid.

Ea şi-a dat capul pe spate , fixând tavanul maşinii.Oftă greu de vreo câteva ori , apoi parcă acceptând minciunile mele , se înfăşură mai bine în haina mea şi închise ochii.

Mi-am păstrat privirea pe şoseaua umedă , ce şerpuia necontenit.Luminile se jucau alene în jurul meu , schimbându-se de la alb puternic la galben.

Ştia cum mă cheamă.

Am reluat accidentul cu ea.Trupul ei cald , fierbinte , cu aroma aceea subtilă şi totuşi puternică asemenea ei.Modul în care buclele-i de catifea îmi gâdilau pielea … senzaţia aceea că deşi aş fi vrut să o am mai aproape , ea nu m-ar fi vrut.

Şi momentul care distruse tot acel mic univers , molecula noastră de existenţă.Hyde Davidson.Dacă-mi ştia adevăratul nume , eram dat de mult infernului.Reuşise să afle ceva ce o întreagă lume nu a reuşit.

Am strâns mâinile mai tare pe volan , enervându-mă.Toată siguranţa ce mă învăluia odată , siguranţa invicibilităţii , fusese călcată în picioare de ceva firav , strict secret.

Gândirea mea fusese ameţită şi ascunsă frumos între panglici false de credinţă.Credeam că Raza şi jocul meu cu ea o va face pe Irine să dispară şi astfel , eu să-mi continui viaţa.

O plăcuţă verde , cu inscripţiile oraşului Hong Kong şi cu traducerea acesteia, se profilă înaintea mea . Am luat curbele uşor , deschizând apoi geamul şi aprinzând o ţigară.

Să duci o viaţă dublă era obositor.Ziua eram cetăţeanul model , noaptea hoţ internaţional.Aducea a Dexter , numai că eu nu măcelăream oamenii aşa des.

Am întors capul privind-o pe Roza.O senzaţie de neputinţă îmi străfulgeră pieptul, făcându-mă să tresar.

Realizasem într-o milisecundă că nu vroiam să o duc acasă la ea , să i-o dau băiatului aceluia cel credea prieten.Îmi era frică să o şi ridic , darămite să o mai „plasez” prietenaşului ei.

…Aşa că va dormi la mine!

Să recapitulăm : Răpirea survenită datorită imoralităţii lui Serevin trebuia sfârşi povestea asta printr-un simplu glonţ.În schimb , eu am dus-o la locul meu ascuns de lume , am ţinut-o închisă cam trei ore , apoi datorită a două cuvinte , Hyde Davidson , Roza Cantemir scapă cu ajutorul fricii şi impulsurilor mele.

Văzând-o pe ea dispărută eu am zbughit-o sperit în maşină.Pe drum era să dau peste ea.Jucându-mi apoi rolul , m-am oferit să o ajut şi să o duc acasă.Apoi ajungând în oraş , mi s-a cam pus pata pe chipul şi firea ei , aşa că asemenea unui gentleman , m-am hotărât să o păstrez şi să o aduc la mine acasă.

Eram incredibil!Cum poate cineva să fie atât de meschin , să păstreze tot ce-i bun doar pentru el . Uneori mă întreb când a survenit schimbarea asta asupra fiinţei mele.

Am parcat cu un scârţait maşina , oftând.Apoi ieşind şi deschinzând portiera din spate , am încercat să o iau pe Roza în braţe.

Se foi puţin în braţele mele , cuibărindu-se asemeni unui bebeluş.Am urcat pe fugă scările cu ea , nedorind ca vreun vecin să mă creadă nebun.

Aveam şi aşa o problemă destul de importantă cu imaginea , ca singurul englez din tot blocul.

M-am îmbărbătat , în timp ce deschideam cu greutatea uşa apartamentului.

***

-Da , Joseph , aşa rămâne.Da , doar ştii că sunt pregătit mereu.70 % iau eu , 15% îţi rămâne ţine şi 15% lui Sam Serevin.

-Damian , eu nu ştiu … e prea puternic tot ceea ce se învârte în jurul acestui tablou.Paza , forţele , aparatura.

-Omule , ne descurcăm . Acum am nişte treabă de rezolvat , vorbim mai încolo.

-Mai avem două săptămâni până la marea lovitură , sper să mă suni curând.

-Ne auzim , am spus închizând telefonul.

Joseph era un partener la distanţă , şi totuşi de o mie de ori mai folositor şi plăcut decât scumpul şi adorabilul Sam Serevin.

Am închis greu , ştiind că astfel îmi consum şansa de a mă ascunde sub alt motiv de vederea Rozei.

O aranjsasem în camera mea , şi cu fiecare secundă ce trecea , simţeam emoţia cuprinzându-mă.Ce aveam să fac când se va trezi.Oare voi mai rezista cu minciunile astea , s-au fiinţa-mi va fi obligată să destăinuie adevărul.

Am luat un tricou alb , lung de-al meu şi i l-am pus pe marginea patului ca să aibă cu ce să se schimbe când se trezeşte.

Cu paşi mărunţi , plin de atenţie , mi-am croi drum spre bucătărie.Gătitul ar putea fi o modalitate de ocupare a timpului.

Din punctul de vedere al Rozei:

M-am foit somnoroasă , simţindu-mă ca după o beţie grozavă.Unde mai eram acum ? M-am întrebat privind încăperea total necunoscută mie.Altă răpire?Te rog să nu.

Am zărit un tricou alb , curat.Am aruncat o privire peste trupul meu.Eram toată murdară şi răvăşită.

Dându-mi alert hainele jos , am îmbrăcat tricoul.Atunci , simţind parfumul calmant , mi-am adus aminte.

Răpirea.Maşina.Damian.Eram la Damian acasă!

Am aruncat un ochi în camera lui.

Era un pat normal alb , o canapea de aceiaşi culoare , o măsuţă mică din lemn şi câteva scaune din bambus.

Am oftat , relaxându-mă sub savoarea acelui parfum fierbinte.Lucrurile evoluaseră straniu şi timpul îşi continua drumul într-un mod care mă făcea să cred că nu voi mai putea ţine mult pasul.

Stomacul meu scoase un sunet ciudat , care îmi aminti că nu mâncasem ceva de vreo 18 ore!

Trebuia să mănânc şi a da! să-mi aduc maşina din parcarea cafenelei Bourbon.

Realizând apoi , am sărit ca arsă : Serevin , trebuie să-l înfund pe Serevin.

Firea-mi calculată îşi făcu dintr-o dată apariţia în amalganul de idei sadice , ce l-ar fi adus pe  Sam Serevin în închisoare pentru mult timp.

Trebuia să urmez paşii corecţi , altfel treaba mea cu fantoma ar fi afectată de un gândac ca Serevin.

Bun , totul la vremea lui!Acum trebuia să dau de Damian şi să-mi pun stomacul la cale!

Am deschis uşa camerei , auzind dintr-o dată cum ceva sfârâie în tigaie.

Bucătăria crem , frumos structurată , mi se arătă imediat cu tot cu Damian la activ.

Mi-am înghiţit un chicotit , văzându-i neîndemânarea.Chinuindu-se , încerca să prăjească nişte ouă.

M-am apropiat de el pe la spate.El tresări , făcându-mă să-i simt pielea caldă şi scânteile acelea ce le simţeam adesea când eram cu el îşi făcură loc. Încercând să-mi ascund simţirile , i-am luat tigaia din mână şi m-am pus pe treabă.

În zece minute aveam parte de nişte ouă sănătoase şi o salată de acelaşi gen.

Am privit pofticioasă tot , şi m-am aşezat la masă!

Damian mă studie amuzat , lăsând câteva privri şi pentru pielea goală ce o afişam.Bărbaţii sunt nişte creaturi pur şi simplu adorabile … când vor.

-Bună-dimineaţa!am spus ruşinoasă.Îmi pare rău pentru tot deranjul şi pentru că…

-Nu-i nici o problemă , mi-o tăie el scurt.

-Sigur?

-Sigur , Roza , prietenii întotdeauna îşi întind mâini de ajutor.

-De mâna asta chiar aveam nevoie.

La fel cum am avut nevoie şi de Dem.Am scuturat atentă din cap , încercând să înlătur senzaţia aceea că mă gândeam la ce nu trebuia în cel mai important moment al meu cu Damian.

În timp ce savuram micul dejun imporvizat ,am avut o discuţie simplă cu Damian , ce se rezuma numai la opere de artă , diamante şi muzee cunoscute.

-Uite , urmează-mă , chiar am să-ţi dau o carte în caz că te interesează mai multe , se oferi el după ce puse vesela în chiuvetă.

Am mers cu el înapoi în dormitor , oprindu-ne în faţa unei micuţe biblioteci.Scoase de acolo o carte veche , ce inspira mister , învelită în piele maro.

-Presupun că cineva cu atâta cultură ca tine cunoaşte şi puţină latină , nu-i aşa , frumoaso? întrebă la un momentdat Damian.

Frumoaso.Am zâmbit pierdută.

-Da , mă descurc binişor , am răspuns.

-Bun , atunci uite , ia cartea şi mi-o aduci când termini.

I-am mulţumit , apoi schimbându-mă în vechile haine pentru a putea ieşi afară , i-am aruncat un scurt la revedere şi i-am lăsat drept mulţumire un sărut pe obraz.

Am coborât rapid scările blocului lui , şi ajungând într-un final în parcarea cafenelei Bourbon mi-am recuperat frumoasa maşină.

Am ambalat motorul , acesta mârâind asemeni unei feline , şi am pornit-o spre lacul ce-mi înconjura casa.

Era un loc perfect pentru a medita la tot ceea ce se întâmplase.

***

Apa strălcea uşor , sub razele evidenţiate de cerul dintr-o dată senin.Vremea aici era extrem de inprevizibilă.

Am deschis cartea de la Damian , şi am început să o răsfoiesc , afundându-mă în acea limbă sacră , cursivă.

Trecând de primele zece pagini , ceva subliniat îmi atrase atenţia.

Non omnes abyssi profunda quaedam necessaria tantum

profundum si deglutire eos illabi

Traducerea mi se imprimă imediat în minte: „Nu toate abisurile sunt la fel de adânci; unele nu au decât adâncimea necesară pentru a te înghiţi dacă aluneci în ele”. Leonardo da Vinci

Capitolul XIII : Infernul

Din punctul de vedere al lui Damian :

Am luat o gură mare de aer . Capul Rozei se odihnea nestingherit pe umărul meu , bucle gâdilându-mă.Ieşind pe uşa lăturalnică a blocului meu , am aşezat-o cu atenţie pe bancheta din spate a maşinii şi m-am urcat la volan.

Mergeam cu viteză spre locşorul meu ascuns , lăsând în urmă oraşul . Am aruncat o privire adâncă în mintea mea , nu ştiam ce să fac.

O aveam pe Roza , cea care îmi distrusese planurile şi exactitatea , şi totuşi nu vroiam să o ucid , să scap de ea .

Am înghiţit în sec , pironindu-mi privirea pe chipul ei în oglinda retrovizoare.

Era frumoasă , şi eu mă comportam de parcă abia acum observasem.Nu , cred că aruncase cu frumuseţea ei în ego-ul meu încă de la prima întâlnire.

Am zâmbit trist , de ce trebuia să-mi complic viaţa atât de mult.Era clasicul clişeu , răufăcătorul răpeşte domnişoara pe care o place.

Mă simţeam murdar , având senzaţia aceea că nu sunt bun de nimic , că mă zbat în minciună.ă

Abia acum realizasem că puteam face altceva cu aptitudinile mele.

Ajungând la laborator , am deschis intrarea cu un turuit puternic.Tehnologia asta!Am parcat în garajul subteran , şi am luat-o apoi uşor pe Roza.Aveam să o duc în camera mea , era singurul loc putea sta liniştită.Deodată mă simţeam ca nu ştiu ce mare doctor care are drept cobai un copil atât de frumos.Era ceva ce mă intrigase la Roza mai mult ca niciodată , cum putea exista o combinaţie atât de bine analizată , atât de perfectă între sensibilitatea unui suflet tânăr şi puterea unui om antrenat ani de-a rândul în cele mai complicate tehnici.Mister total!

Am deschis uşa camerei mele prin scanarea retinei , era o precauţie , pentru că aici îmi ţineam cele mai de preţ lucruri-nu le luasem cu mine în apartamentul din Hong Kong.Am surâs strâmb , tocmai o lăsam pe Roza să se odihnească lângă secretele mele.

Minunat.Aşezând-o pe pat , am tras cerşaful deasupra trupului ei ghemuit.M-am întors şi i-am luat din buzunar PDA-ul . Nu avea semnal aici , dar cu geniul ei trebuia să fiu atent.Apoi , aruncându-i o ultimă privire , am păşit pe coridor.Era ceva ce se zbătea acolo , în mintea mea , şi eram sigur că nu era doar chinuirea neuronilor mei în a găsi o cale de mijloc în toată problema asta.

Mi-am încheiat pluoverul gros , şi am început să merg pierdut către camera centrală.Vroiam să găsesc soluţia perfectă , dar în cale îmi ieşea doar adevărul.Poate asta era calea mea de mijloc , dar îmi era al naibii de greu să o folosesc.

Din punctul de vedere al Rozei :

Mi-am înăbuşit un tuşit gutural de frica descoperirii.Nu ştiam unde sunt şi ce se întâplase.Ştiam doar că nemernicul de Serevin fusese răpitorul meu .

Raţiunea nu funcţiona , dar aveam un semn gigantic de întrebare în căpşor.Dacă Sam Serevin lucra cu Hyde Davyson?!Adică astfel s-ar explica intuiţia mea , modul în care mintea mea reacţionează defensiv la apariţia lui.Se pare că nu chiar atât de defenisiv dacă tot a reuşit să mă răpească şi să mă aducă … aici !

Aici unde ? am sărit imediat în fund .

Ciudat!Drăcie , prea ciudat!Eram într-o cameră albă , frumos aranjată şi curată.Eram întinsă pe un pat mare şi pufos , cu trei perne gigantice şi o pătura aurită.Nu-mi spune că am fost răpită şi dusă la un hotel?

Am încercat să mă ridic imediat , dar drogul acela încă îşi păstrase efectul.Ce aveam să fac?

Mi-am întors privirea de jur împrejurul camerei.Nicio fereastră nu se arăta.Cred că cineva îşi bate joc de mine.Mi-am dus mâna la buzunarele paltonului meu , oh , mi-a luat şi telefonul.

Am inspirat şi expirat de trei ori.Trebuia să mă liniştesc.Ori scap cu creier or mor fără.Nu aveam să mă agit , încă nu eram o cauză pierdută.Mi-am dat pluoverul jos şi am rămas într-o bluză lila.

Cu mai multă grijă de data aceasta , m-am ridicat.Bun ,  uşor şi cu atenţie!M-am apropiat imediat de uşă , era mare şi albă.Am privit mai atent firele ce veneau de undeva de afară , prin perete , spre yală.La o examinare mai atentă am realizat că ştiam despre ce e vorba.Mai văzusem aşa ceva la laboratoarele Domnului Yvrin Holmes.Era scnner de retină!

Atunci , primind minatal o găleată cu apă rece pe creier , mi-am dat seama de ceva.Scanner-ul cu retină era prea sofisticat , scump şi dificil pentru o târâtură aşa ca Serevin.La conducere era cineva mult mai puternic , era Hyde Davyson sau un magnat plin de bani.

Desigur , ideea de a înşfăca fantoma odată cu libertatea era un gând prea îmbucurător.

Am mai privit cu o ultimă rugăminte uşa.Nu aveam ce face , doar să aştept.

Mi-am pironit privirea pe unul dintre pereţii albi…Nu aveam nimic care să-mi folosească.Şi totuşi , ideea indistructibilităţii acestui aparat era aceea că nu poţi intra distrugând-o … dar dacă ai fi deschis-o din interior spre exterior.

Adică , dacă aş fi dezactivat bomba din interior?Oare avea să meargă ? De ce mai mediatam , merita încercat.Aveam nevoie de ceva acuţit şi lung.

Un foarfece!L-am zărit pe biroul crem , şi instantaneu se afla în mâinile mele.L-am luat atent şi m-am apropiat de uşă.

Absolut incredibil!Aparatul ăsta era o fortăreaţă doar dacă erai în afara lui şi încercai să-l deschizi pentru a intra , dar înauntru totul era o adunătură de fire ce puteau fi negreşit tăiate.

Fără să-mi fac griji de firul gaben , roşu sau albastru , am tăiat tot ce mi-a ieşit în cale.Apoi , admirându-mi o secundă opera , am decis că până la urmă aş fi avut şansa la libertate.

Am împins cu uşurinţă uşa.Doamne , chiar funcţionase!Aş fi ţopăit de fericire dacă asta nu ar fi însemnat să-mi consum resurse importante de energie.

Atentă , am ieşit pe coridor.Nimic.Cordiorul se întindea în două părţi.Stânga şi dreapta.Ce avea să fie ? Ala-bala-porto-cala!Cred că de data aceasta o să urmez calea dreaptă.

O secundă am avut remuşcarea faptului că–mi pierdusem PDA-ul favorit , dar apoi mi-am reamintit că viaţa mea era mai importantă decât o chestie super smecheră!

Coridorul ăsta eram mai lung decât credeam , totuşi ideea era să ies de aici , apoi voi vedea cum mă întorc în Hong Kong.

Am cotit dintr-o dată la stânga şi inima mi-a sărit din piept.

Am simţit un trup cald lipindu-se de al meu . Cu o mână mi-a cuprins talia , şi cu cealaltă m-a imobilizat , lipindu-mă de abdomenul meu.O voce sarcastică , joasă şi catifelată îmi şopti:

-Bau!Ce faci , scumpo?

Am temurat.Era ceva rău , şi totuşi stupid de inofensiv în vocea lui.O senzaţie de confort amestecată cu frică.Ceva ce nu mai simţisem niciodată.

-Tremuri de parcă ai fi auzit o fantomă?spuse lipindu-şi buzele de urechea mea-eram să mă pironesc pe jos din cauza fluturaşilor ce-mi zburau dintr-o dată prin stomac.Ai păţit ceva , Roza ?

Incredibil.Fantome.Numele meu.Nu cred că aveam nevoie de alte dovezi.

Mă strânse şi mai tare , jucându-se cu buzele-i fierbinţi pe pielea mea.Tocmai cădeam pradă unei torturi a naibii de eficiente.Am strâns tare din dinţi , de frică că aveam să scap ceva ce nu ar fi făcut decât să-mi arate slăbiciunea.

Puteam să joc şi eu aşa , am gândit.Ei , sau poate că nu.Am spus lăsându-mi picioarele să mi se înmoaie sub atingerea acelui necunoscut.

Atunci , mi s-a aprins beculeţul!

-Ştiu cine eşti , Hyde Davyson.

Încremeni.I-am simţit corpul îngheţându-i , iar mâna lui amorţi pe gâtul meu.

A rămas aşa timp ce mai multe minute , în timp ce eu încercam să-mi calmez respiraţiile rapide nu de la frică.

Apoi , ceva rece îmi apăsă clavicula.

-Fugi şi nu te uita în spate , ai înţeles.Dacă te întorci , ai murit!vocea lui era acum lunecoasă şi rece ca piele unui şarpe.Ieşirea e la patru metri în faţă.

M-am supus ordinului fără alte replici , deşi aveam una usturătoare pregătită pentru el.

Am luat-o pe unde a spus , fugind cât mă ţineau picioarele.Ieşind afară , aerul rece de noapte mă izbi din plin.Am privit speriată în jur.

Nu ştiam unde mă aflu , dar vedeam din plin luminile strălucitoare ale Hong Kong-ului.Cu puţin noroc  mâine dis de dimineaţă aveam să ajung acasă.

Şi poate mă voi trezi în patul meu realizând că totul a fost doar un coşmar!

––––-

Scurt , dar mai bine decât deloc.E prima parte a acestui capitolaş şi sper să vă placă.

Cu multe inimioare , Ralu,

Capitolul XII: În mrejele unei fantome

Din punctul de vedere al lui Damian :

M-am aruncat pe furgoneta din oţel.Cauciucurile antiglonţ scârţâiua sub puterea unei curbe.

Noaptea era străjuitorul perfect pentru un jaf.Mi-am scos arma cu laser şi am început să tai din materialul furgonetei.

Cică era indistructibilă!Îndistructibilă la pietricele sau ce?

Am făcut o gaură cât să mă pot strecura înauntru.Camioneta mergea de la un capăt la altul al oraşului Hong Kong , ducând două kilograme de lingouri de la o bancă la alta.Un transfer ca acesta trebuia făcut în plină zi pentru a fi evitate accidenentele de genul Damian . Dar totul era pe fugă , şi se încercase discreţie totală.Avea să fie uşor.

Am căzut înauntru amortizând zgomotul cu rucsacul meu.Ajungând înauntru am aprins o lanternă cu infraroşu.

Ah , comoara mea . Am început să înghesui lingourile în rucsac apoi le-am aşezat în spate.Greu , dar nu imosibil.

Am aruncat trandafirul mov şi un scurt bilet :

Nu toate abisurile sunt la fel de adânci; unele nu au decât adâncimea necesară pentru a te înghiţi dacă aluneci în ele.

Leonardo Da Vinci

Acesta era un indiciu , şi dacă ei vroiau să-şi demonstreze superioritatea aveau să-l descifreze.Dar eram aproape sigur că nu vor reuşi.Poliţia Chineză şi oricare alte forţe militare sau juridice nu puteau înţelege biletul.Doar de o singură persoană mă temeam.Numele ei era Roza Cantemir.

Observase multe lucruri ce mă puteau da în vileag şi dacă ea avea să dezlege misterul eu eram distrus.

Aflase de Irine , aflase de tatuajul meu şi înauntrul meu ştiam că ea va putea să-mi simtă privirea , la fel cu eu îi simţeam puterea atunci când eram în apropiere.

Trecuseră trei zile de la escapada noastră criminală în Veneţia , şi eu mă simţeam vinovat cu fiecare secundă adunată.

Îmi părea rău pentru că-i răpisem jumătate din suflet odată cu acest Dem Elleonor , şi singurul meu mod de a mă revanşa fusese o îngheţată şi câteva glume aiurite.

Ah , nu se poate.M-am ridicat înapoi pe capota camionetei , zgâriindu-mă în timp ce urca.Minunat!am spus scăpând o înjurătură.

Trebuia să sar . Din nefericire camioneta prindea din ce în ce mai multă viteza.

M-am gândit vreo trei secunde , şi totuşi altă şansă nu aveam.Ridicându-mă-n picioare , m-am aruncat într-un câmp deschis.

Auch!A durut , mi-am spus rostogolindu-mă.Bun , partea întâi terminată.

Trei zile mai târziu :

Din punctul de vedere al Rozei :

-Draga mea , totul are şi un sfârşit.Poate cuvintele mele îţi sunt dure , dar trebuie să-ţi urmezi harul şi să faci ceea ce trebuie.

Am îngânat un da.Domnul Holmes mă privea compătimitor.

-Uite , acestea sunt datele noului jaf.Este vorba tot de fantoma noastră , Hyde Davidson.

-Perfect , minunat , extraordinar , am început a-mi înşirui gandurile sarcastice.De ce tocmai eu trebuia să îl dădăcesc pe hoţul acesta genial.Nu spun că începutul mi-a plăcut , aveam senzaţia aceea de putere ştiind că un caz atat de important îi este oferit mie.Dar acum , văzandu-mi drumul către reuşită închis de sentimente şi mintea unui hoţ , simţeam nevoia să demisionez din funcţia-mi de agent secret.

Ha , nu , nu puteam să-l trădez pe Domnul Holmes şi asta , plus micile mele accidente cu Damian Davidson îmi opreau decizia finală.Desigur , persoane mai nehotărate ca mine rar găseai.

Am aruncat o privire pierdută afară.Pe cerul calm al Chinei se profilau nori alburii.Vântul sufla uşor frunzele adormite.Era un peisaj mirific , trezindu-mi în abisul sufletului imaginea ochilor lui Dem , gheaţa şi focul privirii sale.

Am oftat adânc , viaţa mea era perplexă.Yvrin Holmes îmi sărută ambii obraji , apoi salutându-l respectuos pe Ibrahim , plecase.

-Nu-mi spui ce ai păţit , nu-i aşa Roza ? începu dintr-o dată Ibrahim.

-Are rost ? am spus fără să gândesc.

-Poate te ajută cu ceva.

-Sună ca o simplă invitaţie la psiholog , şi chiar nu am nevoie.În istoria Agenţiei au mai fost accidente , nu sunt singura care a suferit . Dar ce pot spune … riscurile unei vieţi pline de adrenalină.

-Drăguţă remarcă-ochii lui verzi mă sferdeleau necontenit.

Nu aveam să-i spun şi lui povestea.Deja îi explicasem esenţa Rozei lui Damian , nu vroiam să fac asta şi cu Ibrahim.Vorbind de Damian , nu mai aflasem nimic de el de ceva zile.Eram aproape la limita nebuniei , panglici de adevăr şi minciună susţinându-mi durerea.Firesc.

Şi totuşi adesea mediatam , plecată undeva prin cosmos , la o altă alterantivă a vieţii mele .Îmi lipseau atât de multe şi totuşi cariera mea îmi aducea destui bani.

-Bine , Ibrahim , eu plec la Bourbon , l-am anunţat stânjenită.

Era locul meu favorit din întrgul oraş-era complet diferit de politica comunistă şi neîncurajatoare ce o afişa China.Gândindu-mă la cât de bine ar fi să savurez un cappucino cu frişcă , am îmbrăcat o pereche de blugi , un pluover verde şi paltonul meu gri.Mi-am luat dosarele X ce cuprindeau noua isprava a hoţului meu şi m-am urcat în luciosul meu Ferrari , negru.

Afară ploaia începea să-şi facă loc , împreunându-se cu vântul nebun.În China toamna încă nu se terminase , şi greul abia acum venea .

Am păşit în cafenea , venirea fiindu-mi anunţată de clopoţeii de la uşă.

Am comandat un cappucino , şi mi-am luat în primire locul de la geam . Se împlinea aproape o lună şi jumătate de când venisem pe acest tărâm vechi şi obosit , iar vizitele la Cafeneau Bouron deveniseră o obişnuinţă.

Deschizând dosarul , primele lucruri care mi-au apărut dinaintea chipului au fost simbolul consacrat al acestui hoţ , trandafirul mov a cărui însemnătate nu o cunoşteam încă şi ceva ce îmi atrase pe deplin atenţia.

Leonardo da Vinci.Era puţin spus că eram o mare admiratoare , eram înnebunită după geniul şi iscusinţa sa.Omul vertruvian , criptexul , toate constituiau baza dorinţei mele în a-mi face o carieră la Serviciile Secrete Britanice.Leonardo da Vinci fusese unul dintre chibirturile interioare ce au aprins flacăra către această lume plină de mister şi fantasme.

Am inspirat adânc gândindu-mă ce puteau avea în comun furtul unor lingouri cu citatele consacrate ale lui da Vinci.Nu îmi puteam da seama . Astfel că am continuat să privesc datele şi înemnările.Jaful avusese loc cu trei zile în urmă , fiind furate două kilograme de lingouri , aur pur.Ca de obicei , hoţul nu lăsase nici un indiciu voit . Totul era ca la carte . Biletul scris la calculator , pentru a nu fi demascat cu ajutorul caligrafiei , trandafirul lipsit de orice amprentă sau ţesut.Nimic care să-mi dea măcar o pistă de plecare.

Eram captiva unei fantome , una care nici nu mi se arătase . Oftând , am luat o sobitură din cappucino-ul călduţ .

Mi-am dat seama că Damian lipsea , de fiecare dată când îmi făceau veacul pe la Bourbon hopa apărea şi el . Dar acum totul era cuprins de o linişte nebună .

Mi-am scos leptopul din geantă , pornindu-l.Probabil pentru hoţ jaful fusese floare la ureche , mai ales că s-a încălcat regulamentul privind transporturile de valoare şi marfa a fost schimbată în miez de noapte.Era o acţiune stupidă şi pripită , chiar neînţelegând de ce fusese atâta grabă.

Am intrat pe contul meu de agent secret.Suna pompos , dar chiar ne ajuta în muca noastră.Acolo era o mini bază de date ce lucra rapid şi fără zgomot.Scanând biletul , l-am introdus şi am pus să caute orice referinţă , orice lucru mărunt ce ar fi putut constitui o pistă.Aveam destul de aşteptat.

Uşa scârţâi şi clopoţeii de la intrare sunară.Curioasă , mi-am întors privirea către uşă.

Sam Serevin , îmbrăcat într-un pluover gri şi blugi mă privea surprins.

Mă salută cu un zâmbet nelalocul lui şi o porni relaxat spre mine.Se aşeză în faţa mea , şi spuse :

-Bună ziua , domnişoară Cantemir , câtă plăcere îmi face revederea dumneavoastră.

-Bună ziua , Domnule Serevin.

Schimbându-şi privirea într-un rece şi serioasă , mă informă :

-Mi-ar face plăcere să mă însoţiţi până la bază , am nevoie de ajutorul dumneavoastră imediat!

Am rămas destul de şocată . Pentru mine Serevin era doar un domn corupt şi care mă făcea să mă simt ciudat.

Luând o ultimă gură din cappucino , m-am ridicat odată cu multele semne de întrebare din căpşorul meu.

-Desigur , desigur .

Apoi tăcu.Ce era cu omul acesta , nu vroia să se facă deloc plăcut omenirii ?

Am ieşit afară , iar vântul se juca năprasnic.Mi-am strâns haina în jurul trupului meu , şi am continuat să merg în spatele lui Serevin.

Şoselele erau ude , totul dând un aer straniu companiei mele.Contind undeva la stânga , am realizat că drumul nu era cel corect şi uitasem maşina în parcarea cafenelei.

Sam Serevin se opri , şi cotrobăind prin buzunare , îmi spuse :

-V-am adus aici dat fiind că am să vă împărtăşesc ceva extrem de important . Apropiaţi-vă de mine …

M-am apropiat curioasă , totuşi simţind că ceva nu este în regulă.Piesele din puzzleul meu , ăla în care Sam Serevin nu avea ce căuta , nu mergeau.

-Ce s-a întâmplat ?

Mai era nevoie de întrebare ? Nu.Cu un reflex mai bun ca al meu , mă prinse de braţ şi mă întoarse astfel încât spatele meu să fie limit de abdomenul său.

O cârpă albă , cu un miros puternic , înţepător mi se strecură în nări , amorţindu-mă instantaneu .

-Ce faci ? m-am zbătut în zadar . Avea destulă putere să mă ţintuiască , chiar şi pe mine ca agent secret .

Apoi un sunet scurt , asemănător unei alarme dezactivate , îmi răsună în cap mai gălăgios ca niciodată.

Am simţit o înţepătură în umărul drept , apoi m-am trezit cu chipul pe ceva aspru.

Încercam să răzbat prin negura ce-mi stopa simţurile .

Nu puteam face nimic ,eram prizoniera propriei mele neputinţe şi inconştienţe.Ce avea să se întâmple ?

Cu un final scâncet , m-am lăsat cuprinsă de durerea ce-mi apăsa capul.

Din punctul de vedere a lui Damian :

-Eşti nebun , am urlat la imbecilul din faţa mea . Cum mama naibii ai putut tu face asta ? Drăcie , eşti un om mort , Serevin.

Eram îngrozit .Cu trupul plăpând , firav şi totuşi frumos creionat , Roza stăteam otrăvită pe patul camerei mele.

-Trebuia să o oprească cineva odată , şi dacă nu ai fost tu acela , m-am autoinvitat să te ajut !

-Nu aveam nevoie , planul meu mergea strună!

Oare?Am spus pleznindu-mă mintal . În toate aceste săptămâni o lăsasem pe Roza să se apropie câte un centimetru de inima mea în fiecare zi . Mi-am înfrânat sentimentul de repulsie ce-l deţineam asupra mea şi a lui Serevin.Poate nu-mi ieşise totul cum trebuie ,dar aducând-o pe ea aici îngreună situaţia.

-Şi presupun că tu ţi-ai acoperit chipul când ai răpit-o ? am întrbat încă sperând la o rază de genialitate.

-Nu , nu era necesar.

-Cu ea orice e necesar , am spus indicând cu două degete trupul răvăşit al Rozei.Ea ar putea să ne descopere , să ne dea în vileag şi se duce dracu tot planul nostru!

-Nu păţim nimic dacă scăpăm de ea acum , spuse Serevin scoţând din buzunar un mic pistol , negru.

Întreptă ţeava spre pieptul ce tresăltea uşor al Rozei.

-Nu ! Mă ocup eu de ea .

Încă nu o scoase pe Roza de sub ţintă , aşa că am continuat.

-Sam ,  nu , poate voi putea sustrage ceva informaţii de la ea .

Netrebnicul îmi aruncă o privire de dispreţ , apoi un zâmbet nenorocit frumoasei mele.

-Acum , ieşi afară ! am strigat la el , fără frica trezirii Rozei.

Îmi urmă pentru prima dată cuvintele , şi îşi luă tălpăşiţa.

Am inspirat încă odată aerul plin de tutun.

-În ce mama naibii m-am băgat , am spus cu voce tare.

Apoi mi-am târâit picioarele până la Roza , şi am luat-o uşor în braţe.

-Haide , mergem undeva unde nimeni nu te poate răni.

Nimeni , în afară de mine !

––––

HaHa.Da , a apărut . Ca să răspund la o întrebare : Da , cred că nu prea am avut inspiraţie.Vă pup pe toţi şi mulţumesc celor care-mi citesc nebuniile .

Cu multe inimioare , Ralu.


Capitolul XI : Războiul dintre pluşuri

Din punctul de vedere al Rozei :

-Cam cât îmi iei până la Hotel Metropole ? l-am întrebat pe tipul înalt , gondolierul.

-7 dolari , spuse zâmbindu-mi şi aruncându-mi o privire specific masculină.

Nu i-am întors zâmbetul , n-aveam chef de nimic.Mi-am laut locul în gondolă şi am scos din ghiozdănel pachetul de ţigări . Am aprins una şi apoi mi-am pironit privirea pe apusul soarelui.

Măiestru , razele mistuindu-se între nori aşa cum firicelele de fum se mistuiau în plămânii mei.Ciudată senzaţie.

Simţeam că lipsea ceva din fiinţa mea şi eu încă nu vroiam să mă obişnuiesc cu lipsul ăla .

Mi-am lăsat capul pe spate , am privit încă odată cum soarele se prăbuşea obosit , apoi am început să visez , amintirile lovindu-mă val după val.

-Şii , am spus eu lungind vocalele , cum ar trebui să fac asta ?

-Simplu , te duci la el , îl ei de mânuţă şi-i spus „Te plac , idiotule!”.

Am chicotit la ideea stupidă lui Kath.Mă priviea cu aceiaşi insistenţă.

-Vorbesc serios , începu.

-Nu.

-Bine , bine . Dar azi e vineri , doar nu o să-l laşi să plece în weekend pur şi simplu.

-Ba da , am spus exasperată.

*La sfârşitul orelor *

-Aşteaptă-mă în faţă , R. , urlă Kath întorcându-se în clasă.

-Fie , am mormăit , înghesuindu-mi obrajii în eşarfă.

M-am postat paralel cu intrarea Academiei , privind elevii ce o tuleau fericiţi la casele lor.Afară era frig.Eu nu suportam frigul!Vroiam vara şi să pot purta din nou rochiţe.

Toate remarcile mele despre vreme şi rochiţe au dispărut când în faţa mea apăru Dem.

-Bună , spuse afişând un zâmbet timid.

Am făcut ochii mari.Eram iraţională dar mai iraţional era momentul a cărui personaj eram.

-Bună , am încercat eu.Vocea mea suna strident în comparaţie cu mătasea pe care o avea glasul lui.

-Cum rămâne cu proiectul la literatură , continuă el , trecându-şi geanta în spate.

-Ne vedem luni la 12 : 00 la bibliotecă ? am propus eu.

-Da , da , e bine aşa , fu de acord aruncându-mi unul dintre zâmbetele acelea inocente.Eu deja mă topeam.

-Bun.

-Bine, weekend plăcut , spuse dulce aruncându-mi una dintre vrăjile ochilor lui , apoi dispăru imediat după colţ.

-Ce-a fost asta ? întrebă Kath , făcându-şi apariţia de undeva din spate.

-Aaa , proiectul la literatură.

-Mdap , şi eu sunt Batman.

De când era viaţa mea aşa o povară ? Din totdeauna , am realizat.Am stins ţigara , aruncând-o undeva prin gondolă.Băiatul vâslea fericit , fluierând.Soarele era acum inexistent , doar felinarele luminând străzile fierbinţi.Superbă imagine.

I-am plătit drumul gondolierului , apoi am luat-o la pas uşor de spre Hotel.Am urcat distrusă în camera mea , muşchii urlându-mi să mă arunc sub duş.Puteam să contrazic durerea?

M-am dezbrăcat instantaneu , lăsând hainele să-mi alunece de pe corp.

Apa era rece , şi am lăsat-o să-mi mărşăluiască peste tot pe corp.Mi-am sprijinit capul de faianţa rece  şi am dat drumul la ceea ce ţinusem în mine prea mult în mine.

Lacrimi.Lacrimi adevărate ce răneau îmi împărtăşeau acum suferinţa.

A doua zi , dimineaţă

Trei bocănituri în uşa camerei m-au făcut imediat să mă ridic şi să trag peste trupu-mi dezgolit un halat din satin negru.

-Aveţi un mesaj domnişoară , mă anunţă menajera.

-Mulţumesc mult , i-am spus.

Am luat pliculeţul verde şi l-am deschis.Câteva petale de trandafiri căzură.Un bilet alb prezenta o caligrafie minunată.

Dragă , Roza ,

Dem te va iubi mereu.Sunt sigur.Dar nu mai lăsa lacrimile să facă parte din fiinţa ta şi acordă-mi plăcerea de a ieşi la o îngheţată.Ne vedem în Piaţa San Marco , la 15:00.

Al tău amic , Damian.

Mi-am înăbuşit un hohot de râs sarcastic.Era posibil ca la o zi după ce-mi dispăruse sufletul de pe planetă , să ies la o îngheţată în Veneţia cu un tip pe care-l cunoscusem în China.Mă simţeam ca şi când aş fi comis unul dintre cele mai mari păcate , ca şi când l-aş fi trădat pe Dem.

Dem te va iubi mereu , îmi zgudu-i propoziţia mitea.Dacă Dem mă va iubi mereu poate mă va şi ierta.Aveam să mă duc să-l văd azi pe Damian.

Am lăsat mesajul pe noptieră şi am luat PDA-ul.Domnul Holmes mă anunţase că nu mai găsiseră nimic concret în aprtamentul lui Hyde Davidson şi desigur , sincere condoleanţe.Nu vroiam milă , vroiam doar să fiu lăsată în pace cu tot cu amintirile mele.Nu vroiam ca unviersul meu să fie zguduit de cursul firesc , dar nedrept al vieţii.

Hyde Davidson?Dacă nu era el eu nu aş mai fi aici , şi dacă nu eram aici Dem nu mai murea.

Şi totuşi , în aceiaşi măsură în care îl uram , în aceiaşi măsură îl iubeam.Dacă nu ar fi fost el , poate nu aş fi mai ştiut niciodată că Dem există şi că mă iubeşte.

Stând liniştită în pat şi privind tavanul alb , mi-am adus aminte de ceva vechi , ceva ascuns în cutiuţa de rezonanţă a inimii mele.

Perechile sunt făcute în cer , de Dumnezeu , şi materializate pe pământ în oameni.

În traducere , poate că Dem fusese perechea mea , trimisă de acolo de sus.Dar acum eram singură , şi trebuia să continui să supravieţuiesc.

Mi-am luat o pereche de pantaloni albaştri , scurţi şi un tricou verde mai lung , apoi mi-am lăsat părul cu buclele lui răzleţe să-mi încadreze chipul.

Pentru prima dată aveam chef de ceva incitant şi nebunesc , deşi un omuleţ -conştiinţa-ţipă că poate trecuserăm prea repede peste tot ceea ce a fost Dem pentru mine.Nu , nu mă lăsam distrusă nici de conştiinţă.L-am adorat şi iubit pe Dem , şi cu asta încheiem povestioara.

Continuându-mi discursul interior , mi-am aplicat nişte rimel pe gene.

Apoi , privind ceasul , am coborât să iau o gură de aer înainte de-al vedea pe Damian.Îmi devenise bun prieten , şi recunosc că acum chiar aveam nevoie de el.Dar asta era , doar un simplu amic.

Am ieşit din Hotel , de data asta o briză ciufulindu-mi părul.Era superbă Veneţia atunci când vântul adia , parcă însufleţind totul.

O mare de porumbei umpleau Piaţa San Marco.Câţiva erau cocoţaşi pe clădiri frumos structurate , alţii făceau ronduri graşioase în jurul unei statui.

M-am aşezat pe o bancă zugrăvită în alb , privind cei câţiva oamnei ce se avântau contra căldurii dogoritoare.

-Bau!

Se auzi dintr-o dată.Un ursuleţ mare şi crem , cu ochii negrii mă priveau.

-Nu te mai ascunde după pluşuri , Damian , am râs.

-Cum ai ştiut că  eram eu , mă întrebă bosumflat , jucând teatru.

Era îmbrăcat cu o pereche de blugi şi un tricou albastru cu inscripţia * Pick me! *.

Am surâs , părul cafeniu îi stătea ciufulit , iar barba ce-i crescuse în câteva zile îi dădea un aer leneş , dar totuşi intrigat.Ochii aceia ciudaţi mă studiară pentru o secundă , apoi rupându-ne amundoi de vrajă , mă anunţă :

-E pentru tine , spuse întinzându-mi ursuleţul.

-Mersi .

-Acum , mă însoţeşti la o înghe?spuse relaxat , oferindu-mi braţul.

-Cred că e îngheţată , l-am corectat luându-l de braţ.

-Voi engelzii n-aveţi pic de umor?

-Neah , noi suntem nişte creaturi reci şi crude , am spus zâmbind malefic.

Am mers timp de un sfert de oră , durată presărată doar cu glume şi ceva ce încă nu am descoperit.Damian avea ceva că mă făcea să stau calmă şi totuşi să mă agit ca să-i fiu pe plac.

După minutele prezentate mai sus , ajunsesem în faţa unui stand cu îngheţată.

-Una cu ciocloată , începu Damian …

Apoi aplecându-se spre mine , continuă:

-Domnişoara ce-şi doreşte?

Era prea aproape , i-am simţit privirea arzândă şi am înghiţit în sec , reuşind să-mi păstrez zâmbetul :

-Tiramisu şi mentă cu ciocolată , am început să înşirui aromele.

Ne-am luat îngheţatele , apoi ne-am dus pe faleză.Apa lucea nestingherită.

Mi-am scos sandalele uşoare , le-am aşezat frumos alături , şi mi-am permis să-mi scald degetele picioarelor.

-Ce faci?mă întebă Damian chicotind.

-Mă relaxez , am spus râzând.

Ne-am petrecut după-amiaza într-un stil straniu de relaxant , simţindu-ne parcă prea bine unul în compania celuilalt.

Şi totuşi trebuia să ne despărţim , la ora 8 p.m. avionul meu se întorcea înapoi în China.

-La opt plec înapoi în China , i-am spus lui Damian luând o gură mare de aer.

Nu ştiu cum sau de ce , dar dintr-o dată palma lui se uni cu a mea .Îmi luase mâna într-a lui şi căldura ce o deborda nu am mai simţit-o niciodată.

Era din nou acea vrajă.Ochii lui verzi cu nuanţe geniale de mov mă încolciră , mă înecară în puterea lor.

Deodată eram atrasă doar de buzele lui mari , frumos sculptate , curbate într-un zâmbet ciudat .

Îmi iamginam cu ar fi să le simt peste ale mele.Fierbinţi , incitante.Să-i simt aroma şi să-i ghicesc dorinţa.

Aberam.Cu un curaj stupid , mi-am retras mâna dintr-a lui.Am făcut-o uşor , nu voiam să-i rănesc sentimentele mai ales uni tip care fusese atât de atent cu mine.

Mi-am întors privirea către mare.Am numărat până la cinci şi apoi m-am reîntors la el.

În acelaşi timp am observat pe gâtul lui cel mai mirific semn.

-Ce caută inima asta aici ? a spus aproăiindu-mă de el şi atingându-i atentă gâtul.

Era un tatuaj frumos desenat , cu o inimă ce cădea alene din palmele unui înger.

-Ţi-am spus că am iubit-o mult pe Irine , Roza.

-N-am vrut să …

-Nu , nu e vina ta , spus ducându-mi o suviţă după ureche.Într-un mod interzis , vârfurile degetelor lui îmi coborâră pe obraz , sprijinindu-se pentru o fracţiune de secundă de buzele mele . Atingerea lui lăsă râuri de lavă pe piele mea.

-Uite trebuie să plec , continuă.Mi-a părut bine că am păpat o îngheţată împreună , dar trebuie s-o şterg.Drum bun şi nu uita să ai grijă de Berry Boo.

Am chicotit aducându-mi aminte de numele ursuleţului meu.

-Desigur.Ai grijă , Damian.Ne mai vedem.

L-am privit îndepărtându-se , şi dintr-o dată , studiindu-i mersul realizasem că ceva îl distrase , sau supărase.

Era ciudat cum puteam să-l descifrez , dar şi mai ciudată era apropierea ce se formase între noi.

Totuşi Dumnezeu nu joacă zaruri cu universul.

–––––––

Ştiu , ştiu.Capitol scurt , vreme de aşteptat , dar am avut Olimpiada la Română azi.Aşa că , având în mine speranţa că nu veţi fi supăraţi vă dăruiesc capitolul XI.

Cu multe inimioare , Ralu.:-*

Capitolul X : Prima dragoste

„Ce înseamnă moartea?Nimic mai mult decât o clipă!”

Paulo Coelho

Din punctul de vedere al Rozei:

Durea , şi lacrimi mi se împrăştiau pe chip , simţind neputinţa.Nu mai puteam face nimic.Bărbatul pe care l-am iubit şi pe care l-am dorit toată viaţa nu mi-a oferit decât două zile perfecte după care a dispărut plutind pe negura dulce a întunericului.Şi acum , ţinându-mă în braţe şi încercând să-mi numere sughiţurile , era Damian.

Cum a ajuns aici ? Nu m-am chinuit încă să aflu.Mi se părea că el nu avea ce căuta în acest loc împânzit de moarte.

Soarele îmi ardea trupul.Am ridicat privirea spre cer , şi din camera unde mă aflasem acum câteva secunde firişoare de fum înnegreau cerul.

Eram menită să greşesc.Trebuia să mă fi gândit de două ori înainte de a face ce mai mare prostie din viaţa mea . Greşisem , şi nu era pentru prima dată.Eram cea mai deplorabilă fiinţă.

M-am ridicat , încercând a-mi zdrobi sentimentul de vinovăţie.Nu mai puteam face nimic şi nici nu mai vroiam să fac ceva.Dem va rămâne pentru totdeauna acolo unde îi este locul , şi poate că Raiul e mai bun pentru el decât Pământul.

-Roza , eu…

-Ce cauţi aici ? am spus ştergându-mi lacrimile cu dosul palmei.Avusesem inima distrusă de prea multe ori , trebuia să-mi găsesc scutul.

-Eram în vizită cu serviciul , şi în drum spre birou , am auzit o bubuitură … venea de aici.Ce s-a întâmplat?

Întrebă punându-mi o mână pe umăr.Atingerea lui era caldă şi reconfortantă ,chiar dacă afară erau destule grade cu plus ,  dar nu mă puteam gândi la asta acum.

Defapt , nu prea puteam să-mi explic sentimentele.Era o combinaţie stranie între durerea unei pierderii şi totuşi fusesem învăţată să-mi pun sentimetele şi trăirile pe planul doi.

-Auzi , ştii unde pot găsi ţigări cu aromă de portocale?

Puteam trece peste asta atât de uşor?Nu.Avea rost să-mi plâng de milă în faţa unui străin?Nu.

Dar puteam să-i cer ajutorul în păstrarea aminitirii lui Dem intactă.

Damian mă privi în sensul ” ce are copila aceasta în cap , aşa trece ea peste durere”.Nu fumam ca să-mi formez scutul . Defapt în secunda de faţă nu prea ştiam de ce o fac.Doar aveam nevoie de asta.

-Mda , da , defapt chiar ştiu.

-Bun , atunci arată-mi , i-am cerut trimiţându-i un scurt mesaj Domnului Holmes.

-Roza , eşti sigură ? Adică …

-Nu , nu am nevoie să mă refac sau chestii de astea , i-am spus forţându-mă să-i zâmbesc-desigur nu prea eram aproape de reuşită.

-Nu te cred , dar să treacă de la mine , nici eu nu aş găsi alt remediu.

-Nu e un remediu , e un mod de-al păstra viu în aminitirea mea pe cel care l-am iubit toată viaţa , am sâsâit eu , vădit enervată.

Cine era el ? Să apară dintr-o dată şi să încerce să-mi citească inima.

Văzusem o umbră de tristeţe încolăcindu-i-se pe chip şi mi-am permis să cred că fusesem poate prea dură.

-Îmi pare rău , n-am vrut să sune nesimţit.

-Doar arată-mi , am spus despletindu-mi părul.

Îşi puse mâinile în jurul umerilor mei.

-Ştii , nu trebuie să fii atât de protectiv , cred că mă descurc şi singură .

-Mă simt vinovat .

-De ce?am întrebat intrigată . Doar nu tu ai pus bomba?

Deşi dacă mă întrebi e cam ciudat cum fix tu ai apărut aici . Dar cine sunt eu să mă lupt cu destinul?

-Nu , nu , continuă el , doar că , dacă mă grăbeam să trec mai repede către servici , aş fi observat totul şi a-şi fi putut salva ceea ce ai pierdut.

-Ceea ce am pierdut eu rămâne între noi doi.Nu am nevoie de milă sau ajutor , e durerea mea şi va trebui să mă lupt cu ea.

-Roza , când eram la liceu , o fată – o chema Irine – m-a rănit dispărând.Tu măcar ştii că ceea ce ai pierdut , dragostea adevărată , e în Rai , eu nici măcar nu ştiu dacă ea mai trăieşte sau nu.

-Şi dacă ea trăieşte şi se v-a întoarce la tine?Eu ştiu că nu îl voi mai revedea niciodată pe Dem , am spus începând a plânge.

Asta nu era firea mea.Eu eram puternică , eu nu vroiam să plâng.Cu fiecare lacrimă depusă în bolul de cristal al inimii mele mă simţeam diferită.

-Va fi bine , spuse strângându-mă cu grijă în braţe.Mai vrei să-ţi arăt de unde poţi cumpăra ţigările?

Eu am dat afirmativ din cap.

Din punctul de vedere al lui Damian:

Era ceva inexplicabil?Nu.Eram pur şi simplu cea mai egoistă şi malefică persoană de pe planetă , cu vagi frământări interioare , asemenea acesteia pe care mintea mea o deţine acum.Măcar ştiam că prada mea era încă intactă şi scăpasem de un maimuţoi.

Dar acest maimuţoi fusese iubirea ei , şi mă comportam fără să realizez că dacă Roza mi-ar fi furat-o pe Irene , ar fi moartă de mult.

Eram un luptător însetat de sânge ce-şi agita sabia prin ceaţă lovind în prostie.Mă comportam asemenea unui copil ce lovea fiecare băieţaş ce încerca să-i fure jucăria.

Şi deşi o partea a ego-ului meu o considera pe Roza jucărie , cealaltă partea a mea , cea de sub carapace , realiza că ea suferea datorită faptelor mele şi acea parte din mine suferea la rându-i.

Devenisem un monstru?Nu vroiam să cred asta , nu puteam.Poate eram un hoţ fără scrupule , dar uram să cred că meseria aceasta mă aduse în stadiul de monstru fără sentimente .

-Aici , am spus arătându-i Rozei buticul de unde eu obişnuiam să-mi cumpăr ţigări când eram abătut.Luam numai ţigări cu gust de ciocolată.Octavian mi-a dat prima dată una , şi de atunci numai aşa o duc.

-Mă duc eu să cumpăr . Cu portocale , nu? am întrebat.

-Aham , te aştept la marginea apei , îmi spus dezlipindu-se din îmbrăţişarea mea.

-Bine.

Nu prea se schimbase acest loc.Acelaşi aranjament vechi , cu mese rotunde , atent lăcuite , înconjurate de câte o noptieră în care erau ascunse sticle de băutură şi pachete de ţigări.

M-am întrebat spre casă , şi i-am cerut unei doamne înalte , blondă şi subţire , un pachet de ţigări cu aromă de portocale şi unul cu ciocolată.

Apoi , ca într-un film texan , am ieşit înapoi pe uşă , în liniştea fierbinte a unei după-amiezi în Veneţia.Când se făcuse atât de târziu?

Roza se aşezase pe pietrele de calcar fierbinte , privind valurile mării.Era cald şi o ambienţă plăcută.Nu înţelegeam de ce trebuia să fie totul aşa frumos doar atunci când cineva dă colţul.

-Uite , am spus întinzându-i pachetul.

-Mersi , Damian.

Mi-am aprins o ţigară şi m-am lăsat cuprins de fumul gros , totuşi dorit de existenţa mea.Începeam a avedea totul în modul exact de a fi.Eram pe faleza din Veneţia cu Roza a cărei inimă îşi ascundea trăirile sub firicele albicioase de fum , în timp ce eu îmi clădeam gândirea bazată pe raze de soare şi ţigări.

De parcă într-un moment ca acest puteau lipsi amintirile ce mă frământau.

-Octavian , ţi-am spus că nu sunt îndrăgostit de ea.

-Damian , ţi-am spus , nu te cred.Te-ai văzut cum arăţi pe lângă ea ? Eşti alt om , ai alt fel de a vorbi şi coexista , efectiv tu trăieşti fiecare mişcare pe care ea o face . Şi crede-mă , şi ea se uită pe ascuns la tine.

-Termină , Octavian , am spus înghiontindu-l.

Îmi plăcea la nebunie de ea , eram topit , leşinat s-au oricum aţi vrea voi să denumiţi sentimentele mele.Dar nu vroiam să fac un circ din toată chestia asta . Iubirea fusese pentru mine un mister , niciodată nu fusesem atras de fetele pline de machiaj , fiţe şi miorlăieli.Nu le sufeream.Irine fusese singura care îmi atrase atenţia prin modul în care mergea , gândea chiar şi prin modul ei îngeresc de-aş da şuviţele după ureche.Aş fi putut scrie tone de poezii toate cu referire la felul ei angelic şi obraznic de a fi.

-Damian , ai grijă – se auzi vocea lui Octavian în fundal.

-De ce?

Şi desigur , răspunsul meu venise într-o combinaţie gălăgioasă de trăiri.Irine mă fixă cu privirea , în timp ce trupurile noastre s-au unit uşor sub puterea izbiturii.M-am aşezat astfel încât ea să nu facă cunoştinţă cu asfaltul , şi asta nu a dus decât la coliziunea corpului meu cu al ei . Era caldă , şi aroma ei se răsfrânse asupra mea.

Bineînţeles , momentul nu dură mai mult de două secunde , dar parcă mă pierdusem în privirea ei pentru eternitate.Şi voi care credeţi că băieţii nu pot fi absorbiţi de ochii unei fete…

-Ţi-am spus eu , începu Octavian , continuându-ne drumul.

-Plângi ? mă întrebă Roza mirată.

-Ah , eu nu , doar …

-Te lăsai cuprins de sentimente.Povesteşte-mi de Irine , Damian , mă rugă strângându-mi palmele între ale ei.

Măcar partea asta de adevăr să o ştie.

-Roza , Irine Rowen este fata de care m-am îndrăgostit în liceu.Era într-un fel perechea mea , îmi plăcea prea mult de ea , eram absorbită de fiinţa ei , eram înnebunit complet după ea.O perioadă demnă de memorat am fost împreună , şi ne-am iubit …

Mi-am întors privirea spre ea.I-am strâns mâna şi mai tare , parcă dorind ai transmite tot ceea ce purtam de ani în inimă.

-Am iubit-o cum n-am mai iubit pe nimeni , Roza.Iubire adevărată , cel puţin pentru mine.Iubire cu patimă şi foc.

-Dar ea a dispărut.

-Da , şi aici toată povestea mea se opreşte brusc.Parcă aş fi o ultimă pagină de jurnal pătată de cafea.Nu mi-a lăsat nici un cuvânt , nimic , într-o zi m-am trezit şi ea nu mai era lângă mine.

-Ca mine şi Dem , confirmă ea.Ştiu tu , povestea mea e mai complicată.Eu eram prea mică când m-am îndrăgostit de Dem Elleonor.Eram în clasa a noua , el era cu mult mai mare.Ştii cum e , copiluţa îndrăgostită de tipul mai mare şi frumos , chiar şi eu simţeam că e prostie.Şi totuşi , era punctişorul ăsta de lumină ce îmi spunea să nu mă opresc din a spera.Şi am sperat , până când am ajuns în Veneţia în urmă cu două zile în interes de serviciu , şi la o gală ţinută de o prietenă de a mea , am dat peste el.Pur şi simplu , apăru în faţa ochilor mei cu parfumul lui caracteristic a portocale şi ţigări .

-De asta fumezi acum ? Ţi-e frică că îi vei uita esenţa .

-Cam aşa ceva.

-Uite , am început eu parcă pledoaria-mi finală , nu ştiu de ce tocmai eu şi cu tine , dar avem multe în comun , Roza.Şi mărturisesc sincer că prima dată când ne-a făcut Serevin cunoştinţă gândurile mele nu erau prea cuminţi , am început eu să-i povestesc amintindu-mi cât de răpitor arăta în rochia aceia , dar de îmi vei mai acorda o şansă promit să-ţi fiu prieten devotat , am terminat.

Ea clipi de trei ori , zâmbi uşor deşi privirea încă răspândea tristeţe , apoi se ridică şi mă luă prin surprindere.

-Fie , Damian Davyson , încheie îmbrăţinşându-mă.

Am strâns-o mai aproape de mine , lăsând scânteile caracteristice să mă cuprindă.Nu am vrut să fiu prost-crescut , dar trupul ei era superb şi modul lui de a se agăţa de-al meu era compromiţător.

-Ne vedem în China , spuse ridicându-şi pachetul de ţigări de pe jos.Ai grijă.

-S-a făcut.Somn uşor , Roza , am spus sărutându-i obrazul , nu mai plânge.

„Între înger şi demon, omul este drumul spre necunoscut.”

Marius Torok.

–––––––––––

Cu întârziere , dar uite că l-am pus.Capitolul X-Nici mie nu-mi vine să cred , venind vorba.Sper să vă placă.

Cu multe inimioare , Ralu.

 

Capitolul IX.În sfârşit.Probabil trebuie să-mi cer scuze.Ideea e că şcoala a început de-abia de o săptămână şi dacă m-aţi fi întrebat azi ceva , la cât am repetat şi muncit la română pentru olimpiadă v-aş fi spus că şcoala a început de trei săptămâni.Eh , totuşi am scris , deisgur , capitolul IX.Sper să vă placă.

Cu multe inimioare , Ralu.:-).

„Simţi?O bătaie de inimă , două , trei , şi totul se preface în pudra inimii tale.Neagră , dispersantă , asta ieşti tu.Ceva ce iubeşte prea mult ca să nu ierte, ceva ce iubeşte prea mult ca să rănească.Eşti o jucărie infimă de care societatea se desparte clipind din pleoape.Doar prietenii îţi sunt aproape , doar ei îţi dau aripi şi te înţeleg.Ei şi familia.Restul sunt simple creaturi ce te înconjoară , ornamente ale vieţii.

Te lupţi împotriva celor din jur cu o putere ascunsă , ce porneşte de acolo de undeva.Lupţi zi şi noapte , răzbeşti prin negura amară a vieţii … dar degeaba.

La capătul tunelului o luminiţă abia clipoceşte , dar te lupţi să ajungi la ea chiar dacă sute de oamenii cu vorbele şi mâinile lor încearcă să te doboare.

Îţi spui că ai luptat destul , că vrei doar o secundă se te odihneşti , dar aceiaşi ochi albaştri , de gheaţă , te ridică din nou de la sol , rugându-te cu glasul înfundat de lacrimi să-ţi continui drumul , să-ţi găseşti calea.

Continui , şi cu alte trei bătăi nebuneşti ale inimii , reuşeşti.

Ca în orice film de pe marele ecrane , lumina aceea albă se întinde , cuprinzându-ţi trupul secat de viaţă.

Inspiri aerul proaspăt , laşi cenuşa sufletului tău să se reunească , formând ceea ce ai pierdut pentru o răsuflare.Inima.

Te uiţi în jurul tău , nimic.Nu mai vezi aceiaşi ochi în care te înecai.Nu mai simţi albastrul nepreţuit ce îţi încălzea obrajii şi inima.

Au dispărut.Şi odată cu ei şi curajul tău.

Te opreşti o secundă să asculţi liniştea.El a dispărut.

Inima ta vrea să moară din nou , nu mai vrea să răzbată singură în aceasta crudă lume.Şi totuşi , doi ochi stranii atât de cunoscuţi îţi încadrează mintea.

Te uiţi la soarele orbitor , inspiri încă odată aerul cald , apoi laşi ochii aceia albaştri de-o parte şi îţi găseşti altă cale.

-Adio , spuse Roza , fluturându-şi mâna albă asemenea petalei unui crin.”

 

Capitolul IX :Umbrele rămân umbre

Din punctul de vedere al Rozei :

Razele soarelui abea loveau perdeaua fină din borangic , dar aerul în jurul nostru era oricum fierbinte.

-Nu-mi vine să cred că eşti agent secret , spuse Dem zâmbind melancolic.Din copilul timid şi nevinovat ce erai ai ajuns o SuperWoman.

-E cam mult spus , l-am informat trecându-mi degetele prin părul lui.

-Care a fost cea mai plapitantă misiune ? mă întrebă sărutându-mă uşor.

-Când m-am luptat cu Yeti.

Făcu ochii mari cât cepele.

-Glumeam , Dem.

Mă trase mai aproape de el .

-Chiar vreau să ştiu , Roza , mă anunţă.

-Ah , cred că încă mai lucrez la cea mai palpitantă misiune.Defapt sunt în Veneţia să caut indicii despre cel mai mare hoţ al momentului.

-Ca în filmele cu Bond , nu?

-Ceva de genul acela numai că mult mai real .

Mi-am unit încet buzele cu ale lui , trăgându-l peste mine.Mâinile lui coborau dureros de uşor pe talia mea.Eram bine.

Dar , desigur , ca în orice scenariu romantic PDA-ul meu începu să facă gălăgie.

-Uite asta înseamnă să fii agent secret , am spus nervoasă.Alo?

-Roza , îmi pare rău că te deranjez , începu şeful meu.Dar am ceva foarte important să-ţi comunic.

-Ascult …

Sau încerc să ascult.Dem începu să-şi plimbe buzele pe gâtul meu.

-Am făcut câteva cercetări cu privinţă la viaţa lui Hyde Davidson în Veneţia şi am aflat că a avut un apartament.Ai o foaie să notezi adresa?

-Imediat…

Am luat ambalajul de la ţigările cu aromă de portocale.Le-am răsturnat pe toate în pat şi cu un pix de pe noptiera lui Dem în mână, am spus:

-Puteţi să-mi daţi adresa , domnule.

-Strada Belirs , bloc Elire , apartamentul 21.Gata?

-Da , da , mulţumesc.Imediat plec să verific.

-Succes.

Am închis telefonul cu un click scurt.Trăgând pe mine rochia de seara trecută i-am spus lui Dem :

-Dacă vrei să vii cu mine , schimbă-te şi ne vedem în douăzeci de minute în faţă la Metropole.

-Primul meu caz , iei!

-Ne vedem acolo , am spus ieşind din cameră şi păşind pe podul ce făcea legătura cu realitatea.

De la Dem până la hotel nu făceam mai mult de cinci minute alergând , aşa că mi-am dat jos tocurile , şi simţind pământul fierbinte am început să fug.Aveam noroc.Dimineaţa chiar nu ieşea nimeni , altfel toată lumea s-ar fi uitat la mine ca la cea mai ciudată fiinţă de pe planeta.Eram în rochie elegantă, lungă şi bleu , alergând desculţă şi cu părul răvăşit.Grozav!

Ajungând în camera mea , am realizat că nu aveam timp nici măcar pentru un duş.Neluând în seamă căldura dogoritoare de afară , am tras pe mine o pereche de blugi negri , un tricou de aceiaşi culoare şi mi-am prins părul într-o coadă de cal.

La revedere , senzualitate!am spus aruncând tocurile de zece centimetri şi luându-mi pantofiorii mei speciali de agent secret.Erau făcuţi ca să nu alunec şi ca să-mi susţină greutatea în caz că trebuia să mă caţăr pe clădiri.

Am umplut un ghiozdan cu toate lucrurile de care aveam nevoie.Arme şi lucruri ce-mi puteau fi de folos în cercetare.

Apoi , desigur , privind ceasul , am zbughit-o pe uşă afară.

Dem era la recepţie , afişându-şi aerul cuminte.Era îmbrăcat într-o pereche de blugi gri şi un tricou alb.

Când m-a văzut aşa agitată , mi-a spus:

-Chiar şi ca agent secret , nu ţi-ai pierdut firea cu totul.Eşti aceiaşi Roza care se agită la fiecare mişcare.

-Taci şi mişcă , i-am spus râzând.

-Da , şefa!

Din punctul de vedere al *autorului*:

Roza o cotise imediat la dreapta , după ce trecu de punctul de intersecţie.

În faţa ei erau acum un grup de clădiri , fiecare cu câte patru etaje.Se uită atentă la adresele scrise pe nişte plăcuţe ruginite.

Ultimul bloc , din spate , era blocul unde Domnul Holmes găsise apartamentul lui Hyde Davidson.Vopseaua începea să cadă odată cu tencuiala.Blocul era jertpelit , dar părea cu mult mai sigur decât lăsa să se vadă.

-Pe aici , îi spuse Roza lui Dem prinzându-l de mână.

Intrară într-o completă linişte.Dem vroia să facă o glumă , să înveselească atmosfera , dar ceva din prezenţa puternică a Rozei îl făcu să tacă.

Scări.Urcară trei trepte , când Roza îl avertiză , parcă citindu-i gândurile:

-Să nu scoţi un sunet , Dem.Poate nu trebuia să te iau cu mine , se automustră Roza.

Dem doar o strânse mai tare de mână , şi o încurajă să-şi continue drumul.

Bun , până acum totul era bine.Urcară până la ultimul etaj.Primul apartament purta pe uşa murdară , de lemn , numărul 21.Asta era!

-Îndepărtează.

Roza forţă clanţa . Nimic.Apoi folosindu-se de ideea că dacă avea să încerce forţa brută va reuşi , îşi canaliza toată greutatea trupului în umăr , izbind uşa.

Cu un bang pronunţat şi cu o scânteie de durere , uşa căzu sub forţa trupului ei.

-Pe bune?întrebă Roza enervată atunci când în faţa ei se afişă acum un sistem de securitate din acela şmecher.

-Pot să mă apropii?întrebă Dem.

-Da , oricum am dat-o rău de tot în bară …spuse Roza trecându-şi palmele peste frunte.

Două perechi de fire , un rând albastru şi unul negru se încolăceau , ambele întâlnindu-se în spatele unui dispozitiv mic , triunghiular.

Roza se aplecă , privind mai atent dispozitivul.Era negru , pe fiecare latură având câte cinci numere.

Cum combin eu cincisprezece numere astfel încât să-mi iasă un cod de trei cifre corect.

Şi atunci îi veni în minte una dintre lecţiile Domnului Holmes.Pentru a tasta codul ai nevoie de mâini.Degetul uman lasă amprente şi la cea mai mică atingere.Asta ar însemna că numerele pe care praful este într-o cantitate mai mică şi care conţin mai multe amprente sunt cele ce formează codul.

Dem o privea curios pe Roza.De unde toată această chestie strict-secretă?Defapt el făcu Academia doar vreo patru ani ştiind de existenţa ei.Roza era în clasa a noua când el termină liceul şi se pregătea pentru facultate.Cine ştie ce se întâmplă după aceea ?

Detectivul nostru scoase un aparat micuţ , sub forma unui stilou cu o perie în vărf.

-Ce faci cu lucruşorul ăla?întrebă Dem din instinct.

-Aflu codul!spuse Roza deja concentrându-şi atenţia mai mult pe treaba ei.

Răsuflă uşurată.După câteva manevrări sub tensiune , ceea ce îşi dorea apăru cu nonşalanţă.

2  1  6

Simplu.Cu broboane de sudoare ameninţându-i fruntea , Roza se avântă şi tastă codul.2  1  6.

Veşnicul bipăit era acum un zumzăit ce o ţinu pe Roza în suspans mai mult de şapte secunde.De ce e totul atât de greu şi complicat?Nu poate să facă puţină gălăgie şi după aceea să se deschidă?Nu , se gândi Roza , dacă ar fi fost atât de simplu , unde ar fi dispărut toată senzaţia aceea de reuşită şi genialitate ce o cuprindea acum.

Apăsă din nou clanţa.

-Vrei o alună?întrebă Dem ridicând de pe masa din încăperea ce li se deschise un bol de cristal.

-Nu , spuse atentă la orice detaliu Roza.Nu avem timp.

Se învărtiră de trei ori prin camere.Erau două , unite printr-un hol întunecat .

-Ce-i ăsta ?

Spuse Dem privind circumspect un buton roşu ce clipocea dintr-o dată.Dem şi Roza nu-l observaseră până acum.Parcă era Dede din Dexter.

-Ce face acest buton?spuse Roza amuzată.

Din punctul de vedere al lui Damian :

Alarma aia era moartă de vreo zece ani . Vorbeam de alarma din Veneţia , acolo unde am ascuns câteva dintre cuceririle mele.

Roza , deisgur , m-am plesnit mental . Bineînţeles că era ea , şi dacă nu aveam să zbor acolo cât mai repede tot locul avea să facă booom.Era setat pe distrugerea a oricărei fiinţe care nu introduce al doilea cod.

Şi dacă aveam dreptate , ea nu găsise decât primul cod.Îmi era frică că avea să dispară.Îmi era frică pentru prima dată de viaţa mea strict secretă.

Din punctul de vedere al Rozei:

-Ce?Nu , nu , nu.Dem , NU!

Am spus prinzându-l de tricou şi încercând să-l dau la o parte.Dar el , cu ultimul zâmbet mă trase în braţele lui , îmi sărută creştetul capului şi îmi spuse relaxat:

-Cred că ar trebui să pleci acum.

-Ţi-am zis să nu apeşi pe nici un buton , am început să ţip luptându-mă cu lacrimile ce mă răneau.

De ce l-am adus?Ştiam ce se va întămpla.El avea să dispară salvându-mă pe mine.Mereu făcea aşa.

Câteva secunde mai tărziu.

Simţi?O bătaie de inimă , două , trei , şi totul se preface în pudra inimii tale.Neagră , dispersantă , asta ieşti tu.Ceva ce iubeşte prea mult ca să nu ierte, ceva ce iubeşte prea mult ca să rănească.Eşti o jucărie infimă de care societatea se desparte clipind din pleoape.Doar prietenii îţi sunt aproape , doar ei îţi dau aripi şi te înţeleg.Ei şi familia.Restul sunt simple creaturi ce te înconjoară , ornamente ale vieţii.

Te lupţi împotriva celor din jur cu o putere ascunsă , ce porneşte de acolo de undeva.Lupţi zi şi noapte , răzbeşti prin negura amară a vieţii … dar degeaba.

La capătul tunelului o luminiţă abia clipoceşte , dar te lupţi să ajungi la ea chiar dacă sute de oamenii cu vorbele şi mâinile lor încearcă să te doboare.

Îţi spui că ai luptat destul , că vrei doar o secundă se te odihneşti , dar aceiaşi ochi albaştri , de gheaţă , te ridică din nou de la sol , rugându-te cu glasul înfundat de lacrimi să-ţi continui drumul , să-ţi găseşti calea.

Continui , şi cu alte trei bătăi nebuneşti ale inimii , reuşeşti.

Ca în orice film de pe marele ecrane , lumina aceea albă se întinde , cuprinzându-ţi trupul secat de viaţă.

Inspiri aerul proaspăt , laşi cenuşa sufletului tău să se reunească , formând ceea ce ai pierdut pentru o răsuflare.Inima.

Te uiţi în jurul tău , nimic.Nu mai vezi aceiaşi ochi în care te înecai.Nu mai simţi albastrul nepreţuit ce îţi încălzea obrajii şi inima.

Au dispărut.Şi odată cu ei şi curajul tău.

Te opreşti o secundă să asculţi liniştea.El a dispărut.

Inima ta vrea să moară din nou , nu mai vrea să răzbată singură în aceasta crudă lume.Şi totuşi , doi ochi stranii atât de cunoscuţi îţi încadrează mintea.

Te uiţi la soarele orbitor , inspiri încă odată aerul cald , apoi laşi ochii aceia albaştri de-o parte şi îţi găseşti altă cale.

-Adio , spuse Roza , fluturându-şi mâna albă asemenea petalei unui crin.

De ce ?De ce nu are niciodată răspuns .  Rişti să cazi în neant dacă mai întrebi mult de ce .Lacrimile mele erau război cu sufletul , plângeam degeaba.Eram în propria mea luptă cu morile de vânt , eram pierdută.Totuşi în adâncul meu , simţeam raza mea de adevăr.Era prea târziu.

Capitolul VIII : Inimă albastră

Din punctul de vedere al Rozei:

Spune-mi că de doar o umbră a trecutului!

Mâinile lui continuau să mângâie alene clapele pianului , dar privirea aceea albastră mă ţinea captivă.

Şi atunci se întâmplă din nou.Privirile noatre se legară , şi mesajul lui a ajuns la mine.

Trupul lui se ridică de pe bancheta pianului , încă nelăsând clapele , dar curând un alt băiat îi luă locul.

Apoi amundoi , parcă legaţi de un fir invizibil , ne-am îndreptat către ieşirea.

Ajunşi în recepţie , n-am îndrăznit să ne apropiem unul de altul , şi continuând să ne jucăm rolurile în basmul incredibil am ieşit afară.

Luna ne învelea cu lumina-i albăstruie şi sunteul valurilor ce se spărgeau de doc ne liniştea mintea.

I-am urmat trupul neschimbat , la fel de mlădios şi subţire , către un loc mai retras.

Privindu-i necredinţa de pe chip , m-am apropiat din ce în ce mai mult de el , până când doar câţiva centimetri ne mai despărţeau.

I-am luat mâna într-a mea , scântei cuprinzându-mi trupul şi înceţosându-mi mintea.Nu îmi venea să cred!

-Roza , tu eşti ? spărsese vocea lui moale liniştea.

Drept răspuns mi-am scos masca , aruncând-o pe o bancă din apropiere.

El nu îndrăznea să se mişte.Mi-am făcut drum către chipul lui şi i-am scos masca.Ochii aceia după care mă topeam străluceau mai ciudat ca niciodată.

Mi-am trecut vârful degetelor peste obrazul lui.Oh , Doamne , cât mi-a lipsit!

Într-o secundă m-a tras în braţele lui , afundându-şi chipul în părul meu.Îi simţeam parfumul caracteristic a portocale şi ţigări.Era acelaşi Dem Elleonor de care mă îndrăgostisem în gimnaziu.

-Dem , eu …

-Nu-mi vine să cred că eşti aici.

Continuă el propoziţia.Ne completam din nou.

Mă strânse mai tare în braţe , parcă încercând să-şi demonstreze că eram reală.

-Sunt aici , Dem.

-Când te-am văzut acolo , în sală am crezut că eşti doar o fantomă.

I-am ridicat chipul în palmele mele .

-Se pare că sunt mai reală decât ai putea tu crede , am spus zâmbind.

Atunci ochii lui se îndreptară spre buzele mele şi ştiam ce va urma.

Se apropie periculos de mine , înainte şoptindu-mi :

-Nu ştii de când îmi doresc să fac asta .

Îşi trecu degetul mare uşor peste buzele mele , trezindu-mi fluturaşii din stomac.

Apoi totul se transformase în magie.Trupul şi buzele lui se uniseră cu ale mele.Erau fierbinţi ca jadul şi ceva în mine ardea asemenea soarelui.

Sărutul lui fusese întâi calm , dulce , senisibil.La fel ca el.Vroiam să păstrez momentul acela pentru totdeauna.

Dar imediat după ce amundoi am respirat contratimp , gurile noastre se uniră din nou.De data aceasta mâinile lui alunecară pe spatele meu , lipindu-mă şi mai tare de el.Limba lui juca periculos cu a mea.Totul în jurul meu se încălzea şi mai tare.

După alte minute nebuneşti , buzele lui se dezlipiră de ale mele . Îşi sprijini fruntea de a mea , amundoi respirând greu.Eram vrăjită.

-A fost mai frumos ca într-un vis , spuse atingându-mi încet gâtul.

-Ştiu.

-Nu te-ai schimbat deloc , îngerule.

Am chicotit.

-De ce râzi?spuse amuzat .

-Toată lumea spune că sunt un înger , dar crede-mă după sărutul ăsta vreau prea multe.

Îmi întoarse un zâmbet dulce .

-Nu mai zâmbi aşa.Mă nenoroceşti , l-am avertizat.

Trasă conturul bărbii mele cu buzele.

-Văd că nu încerci prea mult să te opreşti , am continuat.

-Roza , spuse cu o voce gravă , mi-ai lipsit atât de mult şi am trăit ani de-a rândul cu gândul că eşti o plăsmuire a imaginaţiei mele încât nu pot şi nu vreau să mă opresc.

-Ok , am spus nonşalant , ridicând din umeri.

El râse cu putere.

-Nu-ţi pare rău , nu-i aşa?

-Şi mie mi-a fost dor de tine , Dem , i-am răspuns.

Din punctul de vedere al lui Damian :

Era o zi seacă.Acum că nu mai aveam cu cine să mă joc.Era de-a dreptul plictisitor să stai între patru pereţi din ăia ” strict secreţi ” şi să construieşti tot felul de jucării performante.Nu că nu mi-ar plăcea , dar fără Roza prin preajmă devenea puţin plictisitor.

Aş putea să o sun ? Nu , ar părea mult prea ciudat şi chiar n-am chef să mă duc la maimuţioul ei să-l rog să-mi dea numărul ei de telefon.

Lăsând-o pe Roza ascunsă într-un colţişor din mintea mea , mi-am axat atenţia pe planul meu .

Era simplu.Peste o lună tabloul prea renumit , engimatic şi genial al lui Da Vinci avea să fie mutat de la Muzeul Luvru către Muzeul din Tokyo , la fel ca în 1974.

Atunci aveam să apar eu , şi desigur , să împrumut tabloul Mona Lisei.Avea să fie o muncă destul de uşoară.

După aproximaţii , tabloul avea să fie transportat cu un avion de maximă siguranţă şi ţinut într-o cutie din sticlă incasabilă.Aveam de trecut peste vreo zece agenţi super echipaţi , dar mă descurcam eu . Trecusem şi prin chestii mai urâte în toată cariera mea de hoţ.

Toată după amiaza acelei zile m-am afundat în calcule şi posibilităţi , încercând să uit zâmbetul acela de agent secret al Rozei.

Pe la vreo 5 p.m. hotărâsem că am muncit destul , şi că o pauza nu avea să-mi strice.

Aşa că tastând toate codurile posibile şi strecurându-mă cu grijă afară din ascuzătoarea mea , am luat-o încet spre Bourbon.Aveam să-mi iau un ceai , apoi să o şterg acasă şi să fac un duş.

Soarele începea să apună puţin câte puţin , împrăştiind de data aceasta raze mov , ce se amestecau cu cele roşiatice la orizont.

-Frumos , am spus intrând pe uşa cu clopoţei a cafenelei mele favorite.

I-am cerut chelneriţei , roşcate – era o culoare cam ciudată pentru o femeie de origine chineză – un ceai negru , adică ceai din frunze complet oxidate.

Dacă ajungi să trăieşti în China de vreo 3 ani , începi să cunoşti cum merg treburile pe aici , iar mie chiar îmi plăceau ceaiurile lor.

M-am aşezat pe un fotoliu moale , roşu şi am început dintr-o dată să meditez la cariera mea.

Ce eram eu ? Un băieţaş a cărei copilărie şi adolescenţă fusese distrusă , şi care acum , ca în orice film de pe marele ecrane , ducea o viaţă deplorabilă şi plină de minciuni.Problema era că nu prea vroiam să renunţ la viaţa aceasta , cel puţin nu acum.Careira-mi strălucitoare de impostor ascundea durerea şi mă făcea incredibil de puternic.

Poate nu eram eu … poate mă credeam prea puternic şi de neînvins , dar pe moment îmi plăcea de mine şi eram sigur că nimeni nu-mi va mai distruge sufletul de acum în colo.

Probabil acesta era motivul pentru care nu vroiam să renunţ la viaţa aceasta.Era ca o pelerină care îmi proteja inima.

Am tăcut mintal când Serevin apăru îngâmfat în faţa.

-Chiar de tine aveam chef acum , am pufnit enervat.

-Şi eu mă bucur să te văd , Damian.Cum o mai duci ?

Spuse trăgându-şi un scaun şi aşezându-se lângă mine.I-am dat eu voie?

-Nu vreau să vorbesc cu tine acum , Sam.

-Parcă eşti un copil de doi ani , care nu şi-a primit jucărica.

-Roza e plecată pentru două zile , cu treburi ” de servici” , i-am explicat.

Dar degeaba îmi băteam gura cu Sam Serevin.

-Ah , eşti trist că a plecat domnişorica Cantemir , m-am prins.

Mdap , ce deştept eşti tu.Mi-a trebuit mie să fac echipă cu Serevin.Problema lui e că este prea prost ca să se prindă că e doar un pion pe tabla mea diferită de şah.

-Oricum , am venit aici ca să te întreb cum rămâne cu Pontul ce mare.Cum împărţim banii ?

-Asta era.Vii doar după pradă , şerpoiule.Nu o înţeleg pe şoţia ta.Eh , cred că va fi ceva de genul eu 70% , tu 30% că doar eu fac treaba cea mai grea.

-Cam puţin , începu Sam.Ce zici de 40 % – 60% ?

-Nu juca jocul ăsta cu mine , Serevin ! l-am avertizat.Rămâne aşa sau nimic.

M-am ridicat , am luat ceaiul şi trăgându-mi gluga peste cap am ieşit din cafenea.În urma mea  l-am auzit pe Serevin :

-Şerpoi eşti tu , băiete.

Amuzant.

Din punctul de vedere al Rozei :

Mă ridicase în braţe . N-am zis nimic , doar mi-am sprijint capul de umărul lui , inspirându-i aroma genială.

* – Stimaţi elevi , spuse domnul Nyd , profesorul de filologie.Pentru ora viitoare v-am pregătit o surpriză.Astăzi vă voi prezenta echipele , şi până Vineri aveţi de făcut un proiect împreună.E simplu : aveţi de prezentat cartea favorită din puncte psihologie.Adică ce este de capul eroului principal şi care este povestea lui…Bun , acum că s-a înţeles , să prezint echipele:

Jasmine Edin cu Jhon Veer

Geanine Castle cu Jill Herin

Şi a continuat aşa până când a ajuns la mine.

-Roza Cantemir  din nefericire nu mai avem partener şi pentru tine , dar … pentru că eşti o fată atât de deşteaptă un elev mai mare s-a oferit voluntar să ne ajute.

Am ridicat surprinsă privirea.Cine s-a oferit?

-Roza Cantemir vei face echipă cu Dem Elleonor.

Am tresărit.Apăruse de după catedra profesorului , aşa dintr-o dată.Zâmbea calm , dulce.Ochii aceia m-au uimit din nou.*

-M-ai ţii minte ora lui Nyd?l-am întrebat chicotind.

-Aia în care m-am oferit voluntar numai ca să petrec mai mult cu tine?râse la rândul lui.

-Mdap , aia .Unde mergem ?

-Secret , spuse sărutându-mi creştetul capului.

Am mers în linişte printr-o grădină înaltă , verde şi plină de trandafiri.

-Roze la fel de frumoase ca Roza mea , spuse poetic.

Ăsta era el , un suflet senisibil , închis , care se deschide doar când simte dragoste.

Apoi am urcat într-un apartament . Era superb.Mic şi elegant , atât de aproape de valurile zgomotoase.Un pod unea două ferestre .

-Treci prin fereastră , spuse cu atenţie . Strecoarăte pe pod şi intră în camera cealaltă.

I-am urmat instrucţiunile.

Cu grijă am trecut prin perdeaua de borangic a celeilaltei camere.Aici era şi mai frumos.Un pat mare şi alb încadra încăperea , totul aranjat cu grijă într-un mod modest.

-Deci unde suntem , am spus punându-mi mâinile în şold şi privindu-l printre gene.

-La mine acasă , răspunse simplu.

Se apropie de mine şi începu să mă sărute uşor , trecându-şi vârfurile degetelor peste gâtul meu.M-am cutremurat , simţind aceleaşi scântei ce spunea că seara aceasta va fi destul de nebună.

Am văzut un pachet de ţigări pe noptieră , m-am despărţit de Dem al meu şi le-am luat.

-Aromă de portocale ? am râs.De-asta parfumul tău e aşa excentric.

Am luat o ţigară şi am aprins-o cu bricheta înghesuită în pachet.

Fumul se strecură cu grijă în plămânii mei , făcând din mine cea mai euforică persoană de pe plantă.

Mişcându-mă graţios , m-am lipit de Dem şi i-am muşcat provocator buza de jos.


Personaj nou ;

 

Personaj nou :

 

Dem Elleonor , îngerul nostru cu ochi albaştri întruchipat de nimeni altul decât:

Domnul Ian Somerhalder.

 

Sper să vă placă , Ralu.

Capitolul VII : Umbrele trecutului . Ultima parte .

Din punctul de vedere al *autorului* :

Roza coborî din gondolă cu un semizâmbet.Îi oferi băiatului câţiva euro şi uitându-se în jurnalul pe care îl găsise , văzu adresa casei bătrânei : Piaţa San Marco , Grande , Numărul 21.

Dupa o plăcuţă albastră , de pe care vopseaua se decojea parcă uscată de soare , trebuia să o ia la stânga.Urmă cursul şi în curând ajunse.

Impozantă , în faţa ei se regăsea o vilă frumos structurată , în stilul acela rece şi somptos , demn de Imperiul Roman.

Erau zece ferestre , la fiecare câte o perdea aurie , şi patru dintre ferestre continuându-se cu un mic balconaş , umplut de flori.Vila era într-un fel ascunsă de portocali care se dezvoltaseră destul de mult în înălţime.

Dintr-o dată Rozei i se făcu poftă de o portocală.Iammi!
Dar îşi scutură rapid acel gând năstrâuşnic din cap.

Ajungând la uşa clădirii ciocăni înainte de a mai căuta o sonerie.Se gândea că cine ştie ce servitor cu năsucul pe sus avea să-i răspundă , dar nu fusese aşa.

După un minut , în cadrul uşii apăru o doamnă în jur de 60 de ani îmbrăcată excentric.Peste rochia verde , subţire , de culoarea smaraldului purta un şal auriu cu model de leopard.

Părul vopsit într-un roşu ţipător atrăgea oricum atenţia.Mdap , asta trebuia să fie vrăjitoarea noastră.

-Gala Lupo , vă pot ajuta cu ceva?spuse doamna noastră într-o engleză stricată.Probabil înţelese că Roza nu era de pe a locuri.

Hmm , deci acesta este numele ei -gândise Roza.

-Roza Cantemir , se prezentă , aş vrea să vă pun câteva întrebări în legătură cu jaful de acum mulţi ani. Este vorba cu ceva foarte important , spuse Roza arătându-i legitimaţia.

-Da , da , desigur .spuse femeia agitată.Întraţi , domnişoară.

Deşi femeia era destul de împopoţănată , plină de tot felul de bijuterii şi cristale , încăperea în care o conduse pe Roza era aranjată cu bun gust.

Observând un glob de cristal , câteva cărţi de joc şi câteva plante uscate  ce chiar miroaseau frumos , Roza realiză ce aceea trebuie să fie camera pentru  ” ghicit „.

Gala o invită să se aşeze pe una dintre giganticele perne roşii ce împânzeau podeaua.

-Cu ce vă pot ajuta , domnişoară?

-Doamnă Lupo , îmi puteţi descrie cu exactitate ce s-a întâmplat în acea zi ; v-aş fi recunoscătoare dacă v-aţi aminiti fiecare detaliu.

-Voi încerca , scumpo , dar memoria mea nu e chiar aşa de extraoridinară chiar dacă mă joc cu spiritele.

Desigur!pufni în mintea ei sceptică Roza.

-Totul începea într-o zi calduţă de primăvară.Vântul adia încă liniştit , iar eu la acea vreme locuiam la Rivierre.Era o zi frumoasă pentru a invoca spiritele şi a prevede viitorul , aşa că am ieşit afară , pe băncuţa din faţa blocului.Aşteptam un client ce mă sunase cu câteva ore înainte că va veni , când prin faţa mea trecu un băiat ce mi-a atras atenţia.Aura lui sclipea slab , fiind la limita depresiei.Ştii tu , domnişoară Roza , fiecare om are o aură.Numai noi , persoanele ce comunică cu spiritele o putem vedea.Dar să ne întoarcem.L-am văzut pe băiatul acesta şi din fire curioasă l-am întrebat dacă ar vrea să-i ghicesc în palmă.Ochii ciudaţi , crede-mă că erau cei mai ciudaţi ochi pe care i-am văzut vreodată , mă sferdeliseră îndelung apoi cu o agilitate incredibilă se aplcă asupra mea şi trase de colierul buncii mele până când cheiţa cedă.Imediat după aceea dispăru ca o fantomă.

Ca o fantomă , desigur.râse copila noastră.Hyde Davidson era hoţul ei.

-Mi-l puteţi descrie?

-Nu ştiu prea multe , copilo.Era înalt , cu un păr cafeniu , şi trăsături europene.

-Mulţumesc pentru efortul depus , Gala Lupo.

-Nu aveţi pentru ce . Dar dacă tot vă aflaţi aici , nu aţi vrea să vă citesc în cărţi?

De ce nu ? Chiar am chef de ceva aventură , gândi Roza.

-Bine.S-a făcut.

Gala adusese nişte lavandă uscată şi o împrăştie pe măsuţa din mahon aflată în mijlocul încăperii.Apoi amestecă nişte cărţi stranii , diferite de cele obişnuite.Privind-o cu ochii ei negri , mari , Gala îi întinse Rozei un set de cărţi şi o rugă să aleagă patru dintre ele , fără să le vadă.

Copila , intrigată de prostia cu iz misterios a doamnei Lupo făcea tot ceea ce i se cerea.

Aşa că , în curând pe masa neagră erau aşezate patru cărţi cu desene ciudate.

  1. Prima exprima o broască ciudată , cu ochi albaştri.Jumătate din broască era în flăcări asemenea Iadului , cealaltă era înconjurată de luminile Raiului.
  2. Cea de-a doua prezenta un curcubeu peste cadavrele câtorva soldaţi.
  3. A treia era deneînţeles.O femeie cu părul alb era densenată astfel încât din orice colţ ai privi-o chipul ei rămânea acelaşi.Trupul ei era învelit într-o pătură neagră , în contrast cu pielea-i îngerească.
  4. A patra era de-acum fără noimă.Două mâini se întindeau spre aceiaşi rază de soare , dar una dintre ele , cea cu piele mai întunecată era parcă din ce în ce ma aproape.

-Îmi poţi spune despre ce este vorba , Gala , o rugă Roza.

-Scumpo , prima carte prevede că vei reîntâlni pe cineva cu ochi albaştri , pe care îl vei pierde din nou prea repede.

Un junghi de durere se strecură în inima Rozei.Nu se aştepta la ceva trist.

-Ce legătură are asta cu broasca?

-Ochi albaştri ca la broaşte , Roza.răspunse Gala Lupo.

-Vei fi fericită din nou , copila mea , dar doar după o luptă cruntă cu oamenii din jurul tău şi cu tine însăşi.

Roza tăcu , resemnându-se.Acum prezicerile  Galei îi atrăgeau atenţia din ce în ce mai mult.

-Incredibil , spuse Gala.Roza , tu ai un dar special.Vezi tu , cartea a treia prevede că vei fi de neclintit într-o decizie chiar dacă aceasta îţi va putea răpi sufletul.

Căte bazaconii îndrugă baba asta! se enervă Roza.

Sfârşitul fusese totuşi cel mai cutremurător.

-Eşti iubită de rău , îngerule.Dar vei reuşi să îmblânzeşti acest rău , Roza.Ai încredere în mine.

Da , da.Sigur! bombăni ea.

-Cât îţi datorez , Gala?spuse apoi Roza , ridicându-se.

-Nimic , copilo.Nu îmi trebuie banuţii tăi.Totuşi aş vrea să te invit la o petrecere , în seara aceasta dacă eşti dispusă.Va avea loc la Hotelul Metropole şi mi-ar face plăcerea dacă mi-ai fi invitată.

-Da , cred că voi fi acolo.Sunt cazată la Metropole.

-Oh , frumos.Bun.Atunci ne vedem diseară.

-La revedere , Doamnă Lupo.

-Pa , pa , Roza Cantemir.

Spuse într-un fel destul de înfiorător Gala.

-Ah , da , şi nu uita să-ţi aduci masca .Doar suntem la Veneţia.

-Mda , da , bine.

Spuse Roza plecând cu paşi repezi.Prezicerile Galei o speriaseră.

Din punctul de vedere al Rozei:

Ajungând înapoi în cameră , am făcut un duş răcoritor şi învelită încă în prosop , am adormit.

*Biblioteca Academiei era defapt o sală lungă , de vreo optisprezece metri , de o parte şi de alta a periţilor fiind rafturi cu cărţi , iar în mijlocul sălii mese şi scaune pentru elevi.Mi-am luat un roman de Sir Arthur Conan Doyle şi în loc să mă duc la o masă , am găsit un colţişor mai întunecat şi parcă ferit de lume.Vroiam să citesc în linişte.

Am început să răsfoiesc paginile , savurând fiecare cuvânt al  iscusitului detectiv Sherlock Holmes.Am terminat cartea destul de rapid.

M-am ridicat şi am dat să ies dar îmi dădusem seama că nu eram singura ce ştia de această ascunzătoare secretă.

Aceiaşi ochi albaştri , sferdelitori şi atrăgători mă studiau cu atenţie.Am încercat să dispar de lângă el , dar se pusese în faţa mea , blocându-mi ieşirea.

Îi simţeam parfumul uşor a portocale şi ţigări . Era un amestec ciudat , nociv dar în acelşi timp ademenitor.

Arăta atât de sensibil şi timid . Era înalt şi subţire , trupul lui unudindu-se cu fiecare respiraţie.

-Bună , spuse zâmbind precaut.

-Bună , am spus întorcându-i privirea dulce.*

Şi m-am trezit.Durea.El îmi lipsea atât de mult . Îmi lipsea modul de a vorbi fără să vorbim , modul în care ne-am cunoscut din priviri.

M-am uitat la ceas , arăta  8 . 30 p.m.Asta însemna încă jumătate de oră.

Confuză am îmbrăcat o rochie bleumarin , lungă până la genunchi ce îmi definea perfect formele.

Apoi am încălţaţ o pereche de sandale gri , din piele cu toc.

Acesoriile mele erau formate dintr-o brăţară cu perle albe şi un colier simplu cu pandativ în formă de inimă ce-mi alunecă uşor între sâni , conferindu-mi parcă mai multă putere.

Ha-Ha.Chiar îmi plăcea de mine , am gândit trecându-mi peria printre buclele uşoare.

Aşa cum mă sfătuise Gala , mi-am luat o mască din dantelă neagră , ce îmi dădea un aer misterios şi imperial.

În curând am coborât la recepţie.Luându-mă după gălăgia produsă de către invitaţii deja sosiţi şi clapele unui pian , am ajuns la aşa zisa petrecere.

Era divin.O încăpere întinsă , cu tapet auriu şi modele florale prăfuite cu aur încadrau pereţii .În mijloc era situat un pian iar lângă pereţi erau aşezate mesele pline de tot felul de aperitive.Lumea se învârtea ameţită de misteriul ce umplea cameră , fiecare dintre invitaţi purtând o mască dintre cele mai scumpe.

Un domn mai înalt , cu chipul proaspăt bărbierit şi cu o tavă de argint în mână se apropie de mine:

-Şampanie , domnişoară?mă întrebă încetişor.

-Da , mulţumesc , i-am spus zâmbind şi luând unul dintre paharele lungi , pline cu bule strălucitoare.

-Ah , Roza , ai venit!strigă dintr-o dată Gala.

Era îmbrăcată într-o rochie albastră , lungă , părul roşcat fiindu-i buclat drăguţ.Bine , momentan nu mai arată atât de straniu! am spus zâmbindu-i fericită.

-Bună-seara , Doamnă Lupo.

-Bună-seara , Roza.

-Foarte frumos pe-aici , am spus chicotind.

-Mulţumesc , scumpo.Hai să îţi prezint pe cineva.

-Desigur.

Mă trase de mână până când ajunsesem într-un colţişor mai retras.

-Acesta este prietenul meu cel mai bun , Yvrin Holmes.

Am căscat ochii … şi gura.

-Roza Cantemir – Yvrin …

Nu am mai stat să termine prezentările , deja sărisem în braţele Domnului Holmes.

-Bună , draga mea.Eşti atât de strălucitoare , spuse strângându-mă în braţe.

-Domnule Holmes , mi-a fost atât de dor de dumneavoastră.

-Şi mie , spuse râzând în modul lui caracteristic.

-Vă cunoaşteţi?întrebă Gala la fel de surprinsă.

-Păi  Domnul Holmes este şeful meu!

-Yv băiete , când ţi-am povestit despre ea ai spus că nu o cunoşti.

-Gala , scumpo , nu-mi mai spune Yv.

-Aşa îl alintam eu când era mai mic , spuse Gala făcându-mi cu ochiul.

Am râs amuzată.

-Bine , Roza , eu zic să te întorci la petrecerea Galei.Poate vorbim mai târziu.

-Desigur.La revdere , le-am spus amundurora făcându-mi apoi loc prin mulţime.

-o oră mai târziu-

Cuplurile începeau să danseze uşor pe acordurile unei melodii de pian.Priveam uimită de coloritul rochiilor doamnelor şi de frumuseţea măştilor pe care domnii le purtau.Mirific!

Apoi gândul şi privirea mea se îndreptară spre băiatul ce cânta cu fineţe la pian.

Degetele lui parcă abia atingeau clapele . Contiuam să mă uit la el , când dintr-o dată , parcă simţindu-mi stăruinţa , îşi întoarse chipul spre mine.

Am zârit faptul că purta şi el o mască neagră , dintr-un material lucios.Am început să-mi mut privirea de pe gât pe buze , de pe buze pe nas …

Ajungând la ochi am simţit că mă dărâm.Aceiaşi senzaţie cunoscută că mă înec în albastru orbitor , mă încolţi!

Spune-mi că e doar o umbră a trecutului!

Astăzi aterizează şi capitolul 7 . Îmi cer scuze că nu pot posta mai repede , dar de luni sunt în vacanţa intersemestrială şi am de gând să postez un capitol măcar la două zile sau cine ştie?poate în fiecare zi.

Inimioare , Ralu.

Capitolul VII : Umbrele trecutului . Prima parte .

Din punctul de vedere al Rozei:

*Fulgi se loveau uşor de chipul meu îngheţat.Era una dintre acele zile în care te rugai către soare să-şi arate măcar o secundă puterea.M-am ascuns sub gluga mea ciocolatie şi am luat-o încet spre intrarea în Academie.Era închis.Căutând cartela de la intrare , am auzit paşi în spatele meu.Nu m-am întors , nu aveam nevoie să ştiu cine era.Tremurând , am reuşit să dau de cartelă şi să deschid uşa.Atunci am fost inundată de cea mai ciudată senzaţie.Doi ochi albaştri , incredibili ,pe care nu i-am mai văzut niciodată mă priveau serios.*

Am crezut că acea amintire mi-a dispărut complet.În acea zi eram atât de îngheţată şi ochii aceia mă priveau atât de curios , răscolindu-mi sufletul asemenea unui sertar plin de documente.Aflând tot ceea ce avea nevoie de acolo.

Îmi venea să plâng.Noi nu am putut să fim împreună niciodată , el era prea mare , eu nu aveam încredere în mine.Prietenii lui erau nişte nesimţiţi , el era un suflet sensibil.Era teribil de dulce.

Uram umbrele trecutului.Defapt începeam să-mi pierd din optimism şi speranţă cu fiecare amintire pe care o retrăiam.

Ar fi fost o ideea destul de bună să schimb peisajul.Şi ştiam şi unde trebuie să mă duc.

Luând telefonul  de pe noptieră am început să tastez numărul şefului meu.Trei bip-uri scurte şi vocea caldă pe care o cunoşteam atât de bine mă salută:

-Bună scumpo.

-Bună-ziua , domnule Holmes.Aş avea nevoie de un favor.

-Orice pentru tine , Roza.

-Trebuie să plec pentru două zile la Veneţia , singură.Are legătură cu hoţul nostru.

-Ah, asta era.Da.Singură neapărat?

-Da, domnule.

-Bine , atunci când vrei să pleci ?

-Diseară ar fi bine.

-Asta ar însemna vreo patru ore , sigur îţi ajunge ca să te pregăteşti?

-Da , am răspuns clar.

-Bun , draga mea.Atunci să fii prezentă pe aeroportul Beijing la ora 8 p.m.Trimit un avion să te ia.

-Mulţumesc foarte mult , domnule Holmes.

-Nu ai pentru ce , Roza.Mai vorbim.

-Desigur.La revedere.

Am închis telefonul apoi am luat două coli albe de hârtie.M-am aşezat pe pat , şi am început să zgârii cu stioul în cele două scrisori.

Prima i-am adresat-o lui Ibrahim :

Ibrahim ,

Voi pleca pentru două zile.Domnul Holmes ştie şi te-aş ruga să nu mă cauţi.Mă duc să fac câteva cercetări.Ai grijă de tine.

Cu drag , Roza.

Aşa cum probabil era evident , a doua scrisoare îi aparţinea lui Damian:

Scumpul meu prieten ,

Nu ne vom mai vedea timp de două zile.Plec cu puţină treabă.Până atunci , ai grijă de tine.

Cu drag , Roza Cantemir.

Pe-a lui Ibrahim i-am lăsat-o în sufragerie , pe măsuţa de cafea.

Pe cea a lui Damian i-o voi trimite prin Huang.Sunt sigură că mă va ajuta , fie el şi subordonat al lui Serevin.

7.30 p.m. în aceiaşi zi.

M-am îmbrăcat cu migală , aranjându-mi părul şi prinzându-mi o floare între buclele răzleţe.

Adevărul că îmi plăcea să mă aranjez.În copilărie nu mi-am permis niciodată să fiu la modă sau perfectă , şi asta m-a încurajat să-mi placă şi mai mult să fiu frumoasă.Noroc că salariul unui agent britanic era destul de mare.

Am zâmbit sadisfăcută de imaginea mea în oglindă.Apoi am luat geamantanul, m-am urcat în maşină şi am plecat spre aeroport.

Speram să mă liniştesc , să rezolv cazul şi să arunc cenuşa fantomelor trecutului odată pentru totdeauna.

Aveam nevoie cu adevărat să-mi găsesc drumul corect şi să îfloresc din nou.Iubeam viaţa aceasta , fie ea cu ghinionul incredibil ce-mi era destinat.Era viaţa mea şi aventura combinată cu iubirea mergeau perfect.

Drumul decurse perfect.Norişorii pufoşi , ca să aduc puţină copilărie , erau fantastici şi nu prea am putut să-mi iau privirea de pe ei , chiar dacă mai fusesem cu avionul de multe ori înainte şi chiar dacă acum era aproape întuneric.

Doar că avionul nu oprise la Veneţia , ci pe un teren cam la vreo 70 de km distanţă.Asta însemna că trebuia să mai merg cu vaporul aproximativ o oră.

Nu că m-ar fi deranjat dat fiind subtilul miros de portocali ce încadrau noaptea.

Era enervant într-un fel.În doar o săptămână , o săptămână şi un pic , am avut parte doar de chestii radicale.De la Anglia la China , de la China la Italia , de la simplu hoţ la fantomă , de la Damian la Ibrahim.Şi toate astea doar aduceau la viaţă picuri amare.Trezind ceea ce uitasem demult , arzându-mi din nou inima şi aşa în impas.

M-am lăsat purtată de o adiere caldă.Totul se completa perfect în acest loc.Auzeam valurile zdrobindu-se undeva în depărtare , sfărâmându-se de stânci.

Încurând am ajuns să văd şi marea , desigur cuprinsă de negru.Am urcat pe vaporaş , eram doar eu , bagajul şi un marinar cam zurliu.

-Bună seara , señorita . spuse zâmbindu-mi.

Nu eram în Italia?

-Nu eşti de pe aici , nu?

Am sărit prinzându-mă de şiretlic.

-Pierre , domnişoară , s-a prezentat ridicându-şi fesul jertpelit.Tatăl meu deţine moşia.

-Încântată , Pierre.Acum , dacă ai putea-o lua spre Veneţia nu m-aş supăra.

-Desigur , señorita , imediat ajungem.

-Ştii că suntem în Italia nu în Spania , nu-i aşa Pierre?

Şi ce combinaţie e asta?Nume francez , trăind în Italia dar folosind apelativul pentru domnişoară din Spania?!

-Mă jigniţi , domnişoară , spuse deschizând o sticlă de rom şi luând o înghiţitură.

Am zâmbit în sinea mea.Personaje din acestea te înveseleau pur şi simplu.

Din punctul de vedere al lui Damian:

Am deschis cu un cuţitaş  scrisoarea adusă de Huang.Eram de-a dreptul curios.

Cu litere mici , frumos arcuite şi elegante , se înşira un text scurt.Era de la Roza.

Eram atras de modul în care îmi era adresată scrisoare , scumpul meu prieten şi cu drag , Roza îmi atraseră din prima atenţia.

Cuvintele mi se izbeau acum în căp-şor.Începea să mă intrige toată apropierea asta neapropiată.

Pentru prima oară în lunga-mi carieră de impostor am zâmbit cu adevărat.Îmi plăcea Roza Cantemir.

Din punctul de vedere al * autorului* :

Roza coborî cu atenţie din vaporaşul lui Pierre , privind raiul ce o înconjura.O briză fierbinte îi răscoli sufletul.Era prea frumos.Felinare aprinse , gondole dansând uşor printre valuri , mii de oameni ce încă nu s-au culcat , privind stelele.

La fereastra unui bloc bătrân câteva lumini colorate fâlfâiau şi în faţa Rozei un băiat şi iubita lui mâncau îngheţată.

Roza îi mulţumi euforică lui Pierre . Acesta salutându-o se îndepărtă vâslind.

Domnişoara noastră îşi scoase PDA-ul(Personal Digital Assistant) şi cu un zâmbet gigantic , căuta adresa holtului ei.

Hotel Metropole , în apropiere de Piaţa San Marco.



După câteva minute de mers şi nişte  întrebări puse unui moşuleţ ce nu prea ştia engelză , Roza găsise hotelul.

Era enorm , luminat multicolor şi aranjat într-un mod romantic şi cu bun gust.Era extravagant şi ademenitor.

A păşit cu eleganţă în hol.Acolo , un domn ce vorbea cu un accent dulce – o combinaţie între engleză şi italiană – îi ură bun-venit şi o îndrumă spre recepţie.

-Bună-seara , domnişoară.se prezentă domnul de la recepţie.

O privea destul de indecent , însă nici Roza nu juca prea liniştit.Îi ceru o cameră cu balcon , şi luându-şi cheile de la cameră , plecă spre lift , oferind bagajul cărăuşului.

Camera ei era situată la etajul trei.Camera cu numărul 123.

Cu un cilck scurt uşa se deschise , şi Roza deveni buimacă.Totul era prea superb.Lenjerie din mătase , pat mare şi pufos , aranjat astfel încât să confere intimitate.Copilei noastre îi plăcea totul prea mult.

În trecere spre balcon luă un jeleu din bolul de sticlă de pe măsuţa de cafea.Iammi!Vişine!

Dacă hotelul o lăsă mască , balconul pentru ea era Raiul pe Pământ.

Avea vreo patru metri în lungile şi doi în lăţime , fiind fix deasupra valurilor calde  şi jucăuşe.Fantastic.

Un băieţaş cânta alene la flaut , pe o băncuţă , înconjurat încă de nişte porumbei , care , deşi soarele se ascunse în mare de mult , nu se culcaseră.Era o imagine demnă de imrtalizat , aşa că Roza luă camera foto şi făcu poze.Splendid.

Într-un mod suav , lăsă hainele să-i cadă de pe trup , şi împăcată cu ideea că era singură şi Damian sau Ibrahim nu o vrăjeau , se aruncă în duş.

Apa o setă potrivită , nici prea caldă , nici prea rece , căci corpul ei devenise cleios de la căldura de afară.

Îşi aminti apoi ce îi zisese mai demult o prietenă ce vizitase Italia :
Ideea este , R. că în Italia nu poţi ieşi decât seara.La 8 – 8.30 p.m se deschid pizzeriile şi abia atunci oamenii încep să prindă viaţă.În timpul zilei este mult prea cald.

Oricum era prea obosită ca să iasă în seara aceasta şi să cerceteze , aşa că se afundă în mrejele duşului perfect , şi după lungul moment de relaxare se cufundă în aşternuturile pufoase.

Somnul o vrăjise şi ne-o furase din prima secundă.Somn uşor , prinţesă!

-a doua zi dimineaţă-

Trezindu-se din somnul bine-meritat , Roza se pregăti pentru o zi toridă.Se îmbrăcă cu ceva uşor : pantaloni scurţi din blug , un tricou alb vaporos , sandalele albastre fără toc şi desigur ochelarii de soare.

Se simţea foarte bine.Îşi trecu mâinile prin păr , fluturându-l , apoi se îmbrăcă în linişte.Luă o gentuţă mică , din piele maro , şi ascunsese în el un revolver negru , PDA-ul şi cheile de la cameră.

Ieşind din hotel , razele soarelui îi izbiră chipul din plin.Nu că era cald, era extrem de cald.

Atunci Rozei îi veni în minte o comparaţie tare … nebună.Parcă era în tabloul lui Dali , Persistenţa memoriei .Timpul fiind oprit de căldura soarelui.Şi Roza se oprise , încălzindu-se cu razele soarelui dogoritor.

Însă concentrată pe ideea că avea doar două zile la dispoziţie şi realizând luciul apei , care parcă strălucea magic se trezi la viaţă.Nu ştia decât că se îndepărta de Hotelul Metropole ,  şi o lua spre nord.Acolo , printre blocurile prăfuite şi lovite straşnic de valuri , credea că o va găsi pe vrăjitoare.

Şi într-un fel aşa fusese.Găsise locuinţa vrăjitoarei , o cămăruţă de la etajul superior al blocului Rivierre .Era o odaie mică , decorată toată în mov , roşu şi cu tot felul de desene ciudate întruchipănd luna şi stelele.Plină de praf , avea un aer straniu şi neprimitor.Câteva lumânări arse de mult mai străjuiau încă poza unui domn înalt cu mustăcioară arcuită.

Partea prostă era că după jaful lui Hyde Davidson , bătrâna noastră se îmbogăţi subit şi – după cum scria într-un jurnal aruncat – se mutase în Piaţa San Marco , unde cumpărase o casă destul de încăpătoare , presupuse Roza uitându-se printre detaliile notate în jurnal.î

Frustrată Roza o pornise înapoi , dar de data aceasta se hotărî să meargă cu gondola până în Piaţa San Marco.

Urcă în bărcuţa unui băieţaş de vreo 17 ani şi îi spusese unde doreşte să ajungă.

În timp ce barca înainta uşor , tăind valurile , Roza îşi trecu palmele printre straturile albastrui.Apa era răcoritoare , plăcută.

În câteva minute Roza ajunse acolo unde trebuia.

Capitolul VI : Apus din amintiri . Ultima parte .

Din punctul de vedere al lui Damian :


Toxina se împrăştie cu o pocnitură , dărâmându-i pe Roza şi maimuţoiul ei . Desigur , să iau ce îmi trebuia şi să o şterg era prea uşor . Să o văd însă pe Roza la pământ , cu ochii închişi , parcă aşteptându-şi moarte era prea greu.

Şi nu , nu va muri.Ci doar va adormi pentru următoarele 12 ore.Enervat de faptul că puneam prea multe sentimente în chestia asta , am dispărut , lăsând lângă Roza dovada că eu am fost aici.

Revenind în maşină , şi gonind spre casă , m-am gândit din nou la Irine.La modul fantastic în care degetele noastre să încleştau , simţindu-i căldura şi dragostea doar printr-o scurtă atingere.Era ceva genial.

Frustrat mi-am trecut mâna prin păr.Era ora 11 p.m. şi eu tocmai jefuisem un Muzeu , aproape dându-mi de gol adevărata identitate.

Începeam să îmi pierd caracterul definitor.Să uit că eu nu sunt bun , că fac asta din pură distracţie şi dezamăgire de ceea ce ne înconjoară.Gândindu-mă că nimic nu este aşa cum trebuie să fie .

Mi-am pierdut încrederea în mine însumi atunci când am lăsat-o pe domnişorica Cantemir şi prietenul ei să scape.Le stă şi bine împreună , ce să spun.

Deschizând geamul maşinii , mi-am aprins o ţigară , şi continuându-mi drumul către apartament ,  am scos din săculeţ rubinele furate.

Erau douăzeci la număr şi puteau foarte uşor alcătui un colier superb.

Le-am aruncat apoi fără nici o grijă în torpedoul maşinii , continuându-mi tratamentul cu ţigări.

Ultima zi înainte de vacanţa de iarnă.Ultima oră.Ultimele secunde în care mai puteam să o văd pe Irine  înainte ca două săptămâni să mă despartă de chipul ei.

Alergându-l pe Octavian toată şcoala , am zărit-o la ieşire. Privirea ce i-am aruncat-o spunea totul . Îi împărtăşea tot ceea ce mintea mea vroia.Îi spunea că îmi va fi dor de ea şi că într-adevăr ţineam la ea.Pentru mine fusese o gură sănătoasă de oxigen să o văd privindu-mă şi returnându-mi privirea.Dar după toate acestea , ea se urcă în maşină şi dispăru lăsându-mi sufletul să îngheţe.

De ce trebuia să fie atât de greu de luptat cu trecutul?Şi de ce oare nu am putut avea o viaţă normală?Erau atâtea întrebări.Mai era şi această Roza.Care aducea demonii trecutului la viaţă , năucindu-mă.Mă chinuisem atât de mult timp să înfund durerea şi ea mi-o aducea acum din plin.

Două zile mai tărziu .

Din punctul de vedere al Rozei:

-Îl omor ! am sâsâit.Fir-ar!

Am spun trântind un pumn sănătos în perete.

Nu se poate.Îmi fusese atât de aproape şi l-am lăsat să-mi scape.Mă uram pentru faptul că nu avusesem un plan cât de cât folositor.La agenţie ne învăţaseră să fim pregătiţi în orice secundă , să imporvizăm , dar eu am dat greş din nou.A miliarda oară.

Şi era prea ciudat.Fantoma mea îmi lăsase propriu-mi trandafir.Era o onoare , ce să spun!

Ce mă nelămurea şi mai tare era că pe ultima sută de metri înainte de a mă scufunda în întuneric l-am visat pe Damian.Oficial îmi uram viaţa.Eram dintr-o dată atrasă de doi tipi în acelaşi timp.Măcar dacă aş fi ţinut la unul mai mult decât la celălalt , dar eu mă ataşasem de amundoi .Unul era plin de sine , un şmecheraş şi altul era sensibil -bine,uneori şi el şmecheraş-şi inteligent.Parcă ar fi fost amundoi bucăţi pierdute ale inimii mele.Şi bucăţile astea de inimioară mă împiedicau să îmi termin misiunea la timp şi corect.

M-am îmbrăcat rapid , am luat o cafea şi m-am ascuns în laborator.Trebuia să găsesc ceva , orice.

Am început cu hainele mele.Poate lăsase vreo urmă.Nu.Înafară de amprentele mele şi praful de pe pardoselele Muzeului , nimic nu era anormal.

Doamne , şi când îmi aduc aminte cum trupul meu se plia uşor pe-a lui.

Parcă trebuia să te concentrezi pe realitate , Roza Cantemir?

Ţi-ai găsit.

Raţiunea nu mergea acum.Îmi trebuia imaginaţie.Era ca şi cum eu , simplă persoană de pe această încăpătoare planetă , fusesem complet schimbată printr-un Hocus Pocus.Pe momentul de faţă mai bine mă transformam în broască.Faptul criminal : dar tot trebuia să-mi aştept prinţul ca să mă scape de blestem.

Oricum aş fi dat-o sau luat-o tot intra în ecuaţia noastră , a dracului de complicată , un partener de sex masculin.

Off , Doamne.Ochii aceia mă bântuiau.Mereu erau ei.Ochii lui Damian.Parcă îmi şoptiseră toată dragostea prin ei în acea ultima secundă.Era ceva de neexplicat.

Şi continuând a mă gândi la diavolii mei m-am axat pe toate detaliile posibile.Mă simţeam ca şi când aş duce un război cu morile de vânt.Prin propria-mi fiinţă eram doar o jucărică în mâna dovezilor , care curând urma să fie distrusă din prea mult uz.Urmam să fiu aruncată la gunoi pentru că deveneam inutilă şi ocupam şi aşa prea mult spaţiu.

Dar totuşi Dumnezeu există.Cred.L-a cât mă făcuse să sufăr meritam şi eu puţin noroc.

În faţa mea se întindea o amprentă.Era clară.Am început să ţopăi de fericire , pentru un moment.Apoi am luat-o uşor şi am introdus-o în baza de date.La poliţia locală nu se găsise nimic , dar datele mele erau cu mult mai exacte şi precise decât ale lor.

În timp ce butonaşul cu search ţiuia eu mă rugam cu putere să meargă.Şi a mers , Domnul iubindu-mă a doua oară pe ziua de azi.

Amprentele se potriveau cu un anumea Hyde Davidson .Hyde?Mama lui trebuie să fi fost foarte inspirată de i-a pus spus aşa.

Prima problemă era că nu aveam nici o poză cu acest răufăcător şi în afară de nume şi un caz de furt minor în Veneţia nu mai aveam nimic altceva.

A doua problema era că elanul ce-l primisem prin reuşită dispăru.Am urcat ultima treaptă , dar acum spre ce uşă voi merge?Şi dacă uşa aleasă v-a fi greşită?Cine ştie ce v-a fi ascuns după uşă?Nu , ceva era prea straniu în toată povestea asta.Lipseau o grămadă de piese din puzzle , iar eu mă îndoiam de stabilitatea cazului şi a minţii mele pe zi ce trecea.

Dechizând pagina în care erau salvate probele cazului din Veneţia , am început să citesc:

Într-o zi toridă de vară , în Veneţia , o bătrână îşi exercita la colţul uni bloc părăsit puterile de vrăjitoare.Ghicea în cărţi şi în palmă.

Jaful nostru era simplu.Femeia purta la gât un colier din aur pur , ce i-a fost furat de un domn de vreo 23 de ani ce trecea pe acolo.

Bătrâna vrăjitoare reclamă totul la poliţie şi hoţul fusese prins , Hyde Davidson , dar colierul nu fusese găsită nici până acum.

Şi acum?Doar nu o să plecăm în Veneţia , nu?

Am trimis datele prin e-mail Domnului Yvrin Holmes apoi mi-am închis laboratorul şi m-a postat în faţa dulapului.

Am luat o rochiţă crem şi am început să mă joc cu accesoriile.

 

Finalul a fost de surprinzător.Rochiţa crem , pantofiorii criminali roşii şi geaca de piele maro pe deasupra.

Având în minte cafeneaua liniştită în care am mai fost m-am urcat în maşină.

Era liber.Aproape gol , singurii oameni prezenţi fiind o doamnă de vreo 40 de ani ce stătea retrasă într-un colţ şi personalul localului.

Fericită cu liniştea ce mi se ivea am comandat un ceai verde şi m-am aşezat la fereastră , într-un fotoliu din piele.

Am scos apoi carneţelul meu secret cu schiţe şi am început să desenez ceea ce mă preocupa de prea mult timp.

Ochii aceia incredibili.Începusem a face conturul când ceaiul sosise.Am luat puţin din el , încălzindu-mă.

 

Din punctul de vedere al *autorului* :

Coincidenţele astea!Uf, oricum destinul ni-l facem cu mânuţele noastre , ajuţaţi poate puţin şi de partea divină.

Damian intră pe uşa cafenelei Bourbon zgâlţâind clopoţeii de la intrare.Roza cuprinsă de schiţele şi ceaiul ei nu îl observă.

Şmecheraş de felul lui , băiatul nostru , chiar şi cu moralul la pământ , se furişă în spatele Rozei.

Îi privea părul ce i se revărsa uşor în cascade fine şi admira talentul ei.Pe moment nu realiză , dar desenul la care se chiuia Roza era chiar un desen cu ochii lui.

Uimit , totul în jurul lui începea să-l intrige şi să îl provoace.Simţea dorinţa de a cunoaşte buzele Rozei.Era atras de ea.

Dar asemenea unor stele căzătoare , el se zdrobise din nou de realitate , şi în locul unui sărut , se plasă în faţa ei şi cu un zâmbet combinat între bucurie şi intrigă o salută :

-Bună frumoaso!Ne revedem din nou.

Înăbuşindu-şi un ţipăt de nervi , Roza închise automat carneţelul şi îi oferi un zâmbet obosit ,  dar atât de dulce pentru Damian.

-Bună , Damian.

-Iară-şi supărată?

-Obosită.

-De ce?

Roza nu suporta întrebările pline de îngrijorare ale lui Damian.O făceau să-i placă şi mai mult de el.

În realitate Damian era îngrijorat , dar ştia şi cauza oboselii ei.Fusese toxina.

Dacă nu m-a ascultat maimuţoiul tău şi tu ai fost atât de impulsivă , gândise trist Damian.

-Serviciul.

-Am înţeles.

Tăcerea calmă ce era înainte fu înlocuită de un sentiment stânjenitor.Mda , amicii noştri nu aveau nevoie de vorbe – ei se înţelegeau prin mişcările trupurilor şi privirile ascunse mai bine ca oricine.

Roza era înnebunită.Se pierdea din nou în ochii lui.În acele oceane stranii se simţea încolţită de ceva prea profund pentru starea ei.Îşi simţea fiecare neuron concentrat pe expesia dulce-serioasă a chipului lui.Era prea greu , într-un fel o durea sufletul ştiind că o apropiere între ei ar fi aproape imposibilă.

Aş sublinia aproape pentru că niciodată nu ştim ce ne rezervă ziua de mâine.Poate mâine fluturii îşi iau zborul sau poate mâine soarele va răsări altfel.

Roza se gândea la cât de prostesc se comportase…probabil era deja roşie toată.Se simţea stânjenită de faptul că era atrasă de un băieţaş atât de frumos şi complicat.

În doar o săptămână viaţa ei se complicase pentru totdeauna.

******************************************************

Scurtuţ , ştiu.Totuşi sper să vă placă.

Nu uitaţi de steluţe.

Pupici , Ralu.:X.

******************************************************

Capitolul VI : Apus din amintiri . Prima parte .

Din punctul de vedere al lui Damian:

Picuri se zdrobeau de sticla mată.Era strsant să stai în continuu în faţa unui calculator şi să te gândeşti la toate chestiile ce pot face rău lumii.Sadic.

Şi privind cu atât calm la apa ce se întindea pe tot cuprinsul feresteri mele , aceiaşi amintire ce mi-a distrus viaţa mi se înfăţisă în faţa ochilor.

Am scăpat stiloul , şi cu un sunet aproape inexistent se zdrobi de pământ.Patetic mai sunt.Ea mă privea pe-ascuns cu buclele-i strălucitoare , blonde ,  de înger.Îşi sprijinea trupul uşor de peretele şcolii.Era mirifică , dar sufletul ei aparţinea de mult altcuiva.Şi eram prost dacă îndrăzneam să mă gândesc că aş fi avut vreo şansă.Aşa au decurs primele 4 luni de şcoală . Ne întâlneam fără să vrem la ora de sport ,  ne aruncam priviri îngândurate , dar asta era tot.

Petreceam restul pauzelor în mrejele ţigărilor şi băuturii pentru că ea mă lăsase fără suflet . Mă secase de duh.

Şi aşa a continuat viaţa mea timp de alte 3 luni.Aceiaşi rutină în fiecare secundă , cu ea picurându-mi acid ce-mi ardea mai mult sufletul decât trupul.

Până într-o zi.Îmi aduc şi-acum aminte , parcă aş retrăi momentul al nesfârşit , prins în propria-mi buclă de timp.

Era ultima oră.Muzica.Şi m-am hotărât să-l iau pe Octavian(un vechi prieten) şi să plecăm.Nu vroiam să mai sufăr încă o oră.

Pe drum spre casă însă am zărit-o pe ea.Trupul ei sughiţa a plâns , şi un junghi de durere mi-a încolţit în suflet văzând-o aşa.

-Octavian , eu…eu trebuie să mă duc , eu…

Mă bâlbâiam , eram ameţit.Nu eram eu.

-Dute ,  Dam.Te aştept la locul nostru.Ai grijă.

-Mersi , omule.

Am luat-o în fugă spre ea , ridicându-i trupul murdar de praf.Cristalele-i din ochi lăcrimau.

-Irine , eşti bine?

Ea doar se strânse la pieptul meu , lăsându-şi lacrimile să-mi păteze tricoul.

Apoi , pentru o fracţiune de secundă , ochii ei străluciră şi buzele ni se uniră.Acela fusese primu-mi sărut de o intensitate mortală.Felul în care chipul ei îşi regăsea fericirea îngerească şi modul în care inima mi se vindeca erau pur şi simplu … rai.

Privirile noastre se împletiră , rămânând nedespărţite , şi am crezut că vom rămâne aşa pentru tot restul existenţei mele , trăind doar din bunătatea sufletului ei.

Dar magie nu poate exista la nesfârşit dacă nu vine din partea ambilor combatanţi.Aveam să aflu asta o luna mai târziu , când Irine a dispărut fără să lase vreo urmă că a existat vreodată , fiindu-mi parcă fantoma ce mă bântuia.Dispăru , prefăcând din duhul şi sufletul meu cenuşă.

Uneori aveam impresia că iubisem o fantomă.Că Irine era doar plăsmuirea imaginaţiei mele.

Şi ieşind din starea chinuitoare în care m-am afundat ,  am început să notez câteva cifre pe o coală albă.

Jumătate din mintea mea se concentra pe datele foarte importante ,  cealaltă jumătate făcea conexiunile Irine – Roza.

Abia acum realizasem cât de mult semănau.

Buclele le caracterizau , le transformau pe amundouă în îngeri.Ochii le sclipeau mereu a inteligenţă , şi deşi trupurile lor erau fragile , interiorul era construit să reziste celor mai crude tratamente.Oricum ar fi fost , el-aproape- mereu zâmbeau , se hrăneau cu fericirea altora şi îşi duceau viaţa cu ceea ce le oferea Cel de Sus.

Dar în comparaţie cu Irine , Roza mă fascină cu modul dur , dar totuşi feminin ce o definea.Era un înger învăţat să lupte.Era o războinică mereu cu zâmbetul pe buze.

Hmm , înlăturându-mi latura poetică şi melancolică , mi-am continuat cercetările.

În seara aceasta aveam să-mi exersez puţin tactica pe Muzeul Artelor din Hong Kong.

Şi nu , nu îmi era frică de nimeni şi nimic , căci Damian cel bun era închis pe vecie în cutiuţa din dulapul îndrăgostit.Eram doar eu , Damian fără suflet şi scrupule.

Din punctul de vedere al lui Ibrahim :


Am visat-o din nou.Dar de data aceasta a fost atât de real încât puteam să jur că Roza chiar m-a dezmierdat cu un sărut pe frunte.Dar , desigur , era doar imaginţia bolnavă a unui agent.

Mi-am trecut privirea prin cameră . Cineva strânsese foile de pe pat şi le aşeză frumos într-un dosar.Roza.

Cu un oftat , mi-am ridicat trupul de pe pat , şi am pornit spre valiza încă nedespachetată.Am luat de acolo o pereche de blugi negri , un tricou de bumbac alb şi un pluover pentru vremea – dintr-o dată ploioasă – din China.

Împăcat cu alegerea mea şi realizând că pentru a o ajuta pe Roza cu cercetările trebuia să fiu ager şi … comod , m-am schimbat în linişte.

În timp ce trăgeam pluoverul peste tricou , o voce veselă sparse liniştea:

-Te-ai trezit ? mă întrebă Roza privindu-mă amuzată şi ştergându-şi părul ud cu un prosop albastru.

Arăta fabulos.Peste rochiţa închisă cu floricele , purta un sacou prins în talie cu o cureluşă subţire.Picioarele geniale îi erau evidenţiate de către pantofii negri cu toc.

De când te pricepi tu la modă , Ibrahim?

Răspunsul veni mai repede decât întrebarea.De când salivezi , la figurat bineînţeles , după Roza Cantemir.

-Îţi stă bine , am spus zâmbind şi întorcându-mă să-mi iau ceasul de pe noptieră.

O linişte dintr-acea în care râsul ar fi singura cale de a scăpa de jenă se aşeză între noi.

-Mulţumesc , spuse intimidată , sau cel puţin aşa am perceput eu reacţia ei.Şi ţie.

-Mersi , Roza.am spus doar din curiozitatea de a încerca numele ei peste buzele mele.Suna destul de bine.Aş putea trăi cu asta ,  am spus continuându-i numele în mintea mea.Roza.Roza.Roza.Roza.

-Mergem ? mă întrebă răpindu-mă din lumea mea.

-Îhî.Nu o să-ţi fie frig?

-Uita-şi că mergem cu Ferarri-ul?spuse chicotind.

-Cam aşa ceva.

Luă o servietă neagră , în care am presupus că erau diferite lucruri ce ne puteau ajuta , şi o porni spre maşină.

Pe pe poteca scurtă de la căsuţă la garaj m-am postat în faţa ei ca apărător de ploaie.

Restul  drumului spre destinaţie decurse liniştit , cu puţină muzică pe fundal şi câteva zâmbete nevinovate.

Din punctul de vedere al Rozei :


De data aceasta Xing de la intrare nu a mai comentat nimic , ci doar ne-a lăsat pe mine şi Ibrahim să intrăm.

Ajutaţi de director , am găsit locul exact al jafului de acum trei luni şi ne-am pus pe treabă.

Cred că am ţinut-o în sensul amprente+dă-i cu periuţa specială vreo jumătate de oră până când am dat de ceva important.

Ceva strălucea în lumina puternică.M-am apropiat şi cu o hârtiuţă lipicoasă specială am colectat ceea ce am văzut pe suprafaţa podelei.

După o scurtă verificare s-a dovedit că ceea ce am găsit era pigment mov.Ce?

Desigur , dovada că fantomă noatră a mişunat pe aici.Dacă am dreptate , simbolul lui era un trandafir mov.Oare ce-o însemna?Că doar nu se poate ca cel mai mare hoţ al secolului XX  să-şi fi ales simbolul la întâmplare.Nu.

Hmm , am continuat să caut amprente sau orice altceva ce ar putea să-l dea de gol pe acest hoţ , dar nimicul persisita.Parcă nici nu ar fi fost aici!Mda , asta ar însemna ca hoţul meu să fie chiar o fantomă.

Ibrahim îşi vedea liniştit de treaba lui , cercetând un anumit colţ.Mă dau bătută , chiar aveam nevoie de ajutor.Şi el era cea mai bună soluţie la momentul actual.

Mi-am axat privirea pe un tablou.Prezenta o femeie sărmană cu o eşarfă roşie în jurul capului , străbătând ploaia.Era ceva special la acel tablou , şi nu o spun aşa din pură plictiseala .Ochii femeii , minusculi şi negri , mă priveau ca şi când aş fi profanat mormântul cuiva.Nu , nu m-am uitat la Scooby-Doo  azi.

Curioasă , am luat-o încet spre tablou . Am început să mă învârt pe lângă el , în speranţa că voi găsi vreun butonaş sau ceva care să aducă puţin soare în toată harababura asta.

Enervată , mi-am dat sacoul jos şi l-am aruncat pe pardoseală.Nu îmi ieşea nimic.Am sperat că poate locul ăsta va limpezi tot ceea ce este în capul meu.Pardon , tot ceea ce nu este în capul meu , căci nu aveam nici o teorie cu privire la provenienţa acetui infractor.

-Roza , eşti bine?

De ce să mai mint?

-Nu.Nu sunt bine.

-Ce s-a întâmplat?

Un râs sarcastic mă înconjură.

-Asta-i ideea , Ibrahim.Nu s-a întâmplat nimic.Nimic care să mă ajute să-i dau de cap.Uite-te şi tu la tabloul acesta , l-am tras spre mine , mergând spre pictură.Ce vezi?

-Ochii.Ochii ăia parcă te urmăresc.

Realiză şi el confuz.

-Da.Dar noi nu suntem în nici un episod cu Scooby-Doo şi nimeni nu ne urmăreşte , asta-i problema.

-De unde ştii?

-E imposibil!

-Să încercăm , propuse el.

Cu un calm care trebuia trântit de pereţi , se apropie şi mai mult de tablou.Apoi folosindu-şi două degete , „apăsă” ochii femeii din imagine.

1 secundă , 2 secunde ,3 secunde .

După cea de-a cincea secundă tabloul se deschise cu un click ciudat şidouă mâini de gheaţă se încolăciră îm jurul taliei mele .O vocea moale dar infiorătoare se împrăştie prin Muzeu:

-Ia-ţi mâinile de pe seif  sau prietena ta dispare!

Asta era , un seif.Instinctul lui Ibrahim funcţionase.Punctuleţ pentru el.Dar , bineînţeles că această descoperire nu putea fi una lipsită de incidente.Trupul acela ce mă prinse cu garda jos acum mă strângea cu putere , parcă păzindu-mă de ceva.Asta era fantoma mea , eram sigură.Toate fricile mele fuseseră îndepărtate atunci când buzele lui se apropiaseră de urechea mea şi dintr-un singură suflare , mă anunţase:

-Te rog , domnişoară .Dacă mă lăsaţi să iau ce îmi aparţine , dispar.Nu vreau să vă fac rău.

Simţeam ceva apăsându-mi gâtul.Ceva rece.Trebuia să fie un pistol.Dintr-o dată aveam curaj şi putere . Gândeam raţional din nou.Nu îmi mai era frică de ceea ce s-ar putea întâmpla.

Aşa că am reacţionat ca orice agent la ananghie şi m-am smucit din braţele lui , trântindu-mi atacatorul la pământ.Am mai trecut prin aşa ceva , dar niciodată nu fuisese atât de ciudat ca în momentul de faţă. Atunci când m-am dezlipit de el , transpiraţia formată de corpurile noastre apropiate a început să-mi îngheţe pe piele , provocându-mi un fior incredibil.

Apoi o pocnitură răsună strident , trimiţându-mă în neant.

Am simţit podeaua tare , de gheaţă sub mine şi în minte  mi s-a format acelaşi chip incredibil , cu ochii stranii.În întunericul ce mă cuprinse privirea lui părea atât de tristă , făcându-mi inima să se strângă.Nu vroiam ca ultima mea amintire cu Damian să fie chipul lui trist.Nu vroiam să plec acolo unde trebuia să plec , amitindu-mi-l trist.Nu.

Pe ultima fărâmă de realitate , am derulat neîncetat întâlinirile noastre.Au fost doar două . Două întrevederi fără cuvinte.

Cu un zâmbet prea împăcat m-am lăsat purtată de negru.Era odihnitor.

Din punctul de vedere al lui Damian :

Era prea târziu.Mult prea târziu.Acum nu mai puteam trece nepăsător pe stradă , acoperindu-mi faţa cu gluga gecii mele şi să par delăsător.Dintr-o dată nu mai puteam să străbat viaţa cu atitudinea de putere absolută.Ceva îmi fisurase carapacea.Cineva îmi dăduse jos gluga , lăsându-mi chipul să se încălzească sub raze de iubire.Eram pierdut.

 

Capitolul V : Secrete

Din punctul de vedere al *autorului*:

Toate acele senzaţii , trăiri , sentimente , încercări fuseseră doar imaginaţie.Amundoi au visat , sau lăsat pradă conştiinţei şi pradă unei chestii pe care nici unul nu o cunoştea.Ceva ce nu are explicaţie , fusese magie să ai acelaşi vis , dar ei nu ştiau asta.Defapt ei nu ştiau că s-au visat reciproc sărutându-se.

Amundoi luptam cu senzaţia că visul lor a fost o prostie ,  că aşa ceva nu era posibil.

Din ceşcuţele de porţelan cu model floral ieşeau acum aburii cafelei proaspete.

Roza stătea pe unul dintre fotolii cu picioarele sprijinite de măsuţă, în timp ce Ibrahim , aşezat pe covor , se prefăcea atent la nişte rapoarte legate de fantomă.

Rozei îi venea să urle de frustrare , nu făcuse nimic de când ajunse aici.Nici informare , nici cercetare.

Ba Serevin , ba cina cu prietenii , ba Damian şi acum şi visul acesta ce o nenorocea pe dinauntru.Ea nu mai fusese aşa niciodată.Şimţise înainte de a sosi în China că ceva se v-a întâmpla dar nu se gândi chiar la asta .

Avea din nou acel sentiment de neputinţă pe care îl ura.Nu-i plăcea atunci când ceva nu se supunea planurilor sale.

Ibrahim Nikolaeff , după ce frământă de toate părţile o foiţă , se hotărî în ai arăta-o Rozei.

Erau câteva greşeli destul de importante pe care fantoma o făcuseră.

-Uite.Citeşte asta , îi întinse Ibrahim stingherit documentul.

-Mmm …

Roza citea cu atenţie.Cazul se prezenta astfel :

La Muzeul Naţional al Chinei avusese loc un important jaf.Din expoziţia actuală dispăruse  cel mai mare smarald din lume.Acesta fusese păzit cu precizie , dar hoţul , după cele crezute , era dotat cu arme foarte puternice şi era de asemenea extrem de ager şi inteligent.Jaful a avut loc acum mai bine de 3 luni , şi smaraldul , datând din Evul Mediu ( adică extrem de rar) nu a fost descoperit nici până acum ! Parcă s-ar fi întors din nou în pământ.

Umitor.Însă hoţul nostru făcuse o greşeală . O cameră de filmat ascusă după un artefact îi surprinse câteva trăsături ale chipului.Astfel , după o cercetare mai amănunţită , s-a descoperit că infractorul nostru avea părul castaniu şi trăsături europene.Desigur , ca în orice film clasic cu hoţi şi detectivi , nu s-a putut crea nici un portret robot.

Era stupid.Roza îi ceru lui Ibrahim să-i dea dosarul cazului ei şi începu să îşi noteze pe rând toate jafurile.Şuviţele îi alunecau din cocul prins alene.Ibrahim avusese tendinţa de a se ridica şi ai îndepărta părul de pe chip , dar sentimentul că ar putea-o da în bară îl oprise automat.

  1. Primul furt avusese loc în Shanghai:de aici fusese „preluat” un veritabil tablou al celebrului Picasso ce fusese estimat la aporximativ 450.000 de $.
  2. Apoi fusese „sustras”un diamant enorm ce aparţinea  unui mare investitor al Chinei , şi care -desigur- ajungea la 800.000 de $.
  3. Ceva foarte important : Din Oraşul interzis , transformat acum în muzeu , fusese luată în mod miraculos o statuetă a lui Budha , cântărind 10 kilograme şi confecţionată din aur masiv în combinaţie cu diamante.

Restul cazurilor nu le puteam clasa insignifiante ,  dar nu erau atât de perfecte şi scumpe precum cele precizate mai sus.Ceva ciudat era însă faptul că hoţul lăsa în urma lui de fiecare dată un trandafir mov.Acesta era semnul lui definitoriu.

Surprinzător.Roza privea totalul jafurilor.7.000.000 $.

Nenea ăsta era incredibil de genial.Parcă totul se întâmpla într-un roman deştept de-a lui Sir Arthur Conan Doyle.Mai lipsea Sherlock Holmes şi Profesorul Moriarty   (desigur , aici Profesorul Moriarty nu era un criminal , ci un hoţ – iar al nostru Sherlock Holmes putea fi interpretat uşor de Roza Cantemir.)

Ultimul jaf avusese loc chiar aici , în Hong Kong , iar Roza se hotărî să-şi înceapă cercetările de la Muzeul de Arte.

Convinsă că altfel nu v-a putea găsi succesul , îl anunţă pe Ibrahim de cele ce avea să le facă azi şi se duse la ea în dormitor pentru a se îmbrăca.

Alesese o costumaţie office , compusă din  pantaloni negri , sacou de aceiaşi culoare , o cămaşă albă din bumbac , botinele-i favorite maro şi câteva accesorii.

Îi plăcea la nebunie efectul pantofilor asupra înălţimii sale.O făceau să pară autoritară şi extraordinar de frumoasă în acelaşi timp.

Simţindu-se puţin mai bine , îl salută grăbită pe Ibrahim aruncându-i timidă un zâmbet şi se îndreptă spre maşină.

Demarând în trombă prin ceaţa ce îngreuna drumul , pornise artistic către muzeu.În liniştea ce persista în maşină îşi promise că astăzi se va concetra doar pe muncă , şi că atât timp cât va face totul ca la carte , va pleca mai repede din China.

Împăcată pe moment cu toate prostiile pe care le făcuse aici , coborî cu un aer regesc din Ferarri-ul aşezat în capătul parcării Muzeului.

Din punctul de vedere al Rozei :

-Agent Roza Cantemir , l-am informat pe paznicul instituţiei.Aş dori să vorbescu cu directorul.

Xing – aşa cum scria pe ecusonul strălucitor – dădu afirmativ din cap şi mă conduse către un lift.

-Etajul 4 , prima uşă pe stânga , domnişoară.

-Mulţumesc.

Aranjându-mi uşor sacoul , am urcat în lift.Apoi am apăsat  butonaşul portocaliu pe care era inscripţionată cifra patru .Minunat , din puţina mea cultură ,  cifra 4 era cifra morţii la chinezi.Aveam noroc , ce mai!

Cu un bip stresant , uşa se deschise şi în faţa mea se întindea acum un hol aranjat cu bun gust.Un covor vesel acoperea podeaua şi se contrasta perfect cu pereţii de un verde rece.La o distrantă de vreo 1 metru şi jumătate între ele , erau candelabre agăţate pe perete.

Am urmat instrucţiunile şi am ajuns la prima uşă pe stânga.Pe aceasta erau imprimate pe o plăcuţă aurie următoarele date :

Director MAO  ZYAND , Muzeul Artelor, Hong Kong.

Ciocănind de trei ori , o voce m-a informat :

-Intraţi!

Pe un fotoliu , în faţa unui birou ,  era aşezat un omuleţ mic de statură , cu părul negru , chip gălbui şi cu ochii cât o neghină.Mă cercetă curios.

-Aveţi programare , domnişoară ? limba în care îmi vorbea era clar engleza , dar persista accentul limbii materne.

-Nu , domnule  Zyand .Sunt agentul Roza Cantemir şi am venit pentru a vă cere puţin ajutor.

Ducându-şi mâna la bărbie , îmi spuse :

-Vă ascult.

-Aş dori să-mi daţi voie să fac cercetări în legătură cu jaful ce a avut loc aici acum trei luni.Vă asigur că îmi va fi de mare folos în demascarea acetui infractor.

-Dominşoară , mii de alţi detectivi au încercat rezlovarea misterului , dar nu au reuşit.Oricum , eu vă îngădui cele cerute.

-Vă mulţumesc , domnule.

-Desigur , cercetările nu vor avea loc de cât după ora închiderii.Adică ora 19:30.Atunci vă puteţi începe cercetările.

-Mulţumesc pentru ajutor.Mă voi întoarce diseară.La revedere.

-La revedere , domnişoară Cantemir.mă salută directorul.

Fericită că măcar o parte din treabă era rezolvată am pornit către o cafenea ce o văzusem înainte de a parca.Se numea Bourbon , era micuţă şi liniştită.Aducea din stilul acela morocănos şi britanic al englezilor în China comunistă.Era aşa cum îmi plăcea mie.

Întrând , mirosul de cafea proaspăt măcinată îmi gâdilă nările.Am comandat un tiramisu şi un capuccino cu frişcă.

Priveam în jurul meu.Lumea se învârtea agitată sau zâmbea calm, fiecare cu problemele şi fericirile lui.Avusesem groaznica impresie că dacă mie-mi merge rău , tot unviersul se opreşte şi aşteaptă să-mi revein.Ah , gândeam egoist.Peste stradă , o mamă îşi stergea copilaşul de praf iar două prietene sporovăiau de zor.Îmi puteam imagina că discuţia lor se baza pe cât de drăguţ era băiatul care a trecut pe lângă ele.

De parcă eu nu eram (sau sunt) la fel.Numai că mie îmi lipseşte prietena cu care să bârfesc şi să glumesc.Eu , eu sunt încercuită numai de puterea masculină.Lucru care m-a făcut să preseverez cu orice consecinţă.

Obosită (psihic , desigur ) am luat o gură din capuccino-ul abea adus.

-Ce face o domnişoară atât de frumoasă singură?

Am ridicat privirea.Damian îmi zâmbea ştrengăreşte , dar zâmbetul nu-i atinse şi ochii mirifici.Mda , norocul.

-Meditează şi serveşte ceva dulce.Dar tu?

-Am venit să-mi iau o cafea.Am mult de lucru astăzi.

-Am înţeles.

-Îmi permiţi să stau cu tine.

De parcă puteam da înapoi sau să spun nu celor mai frumoşi ochi din lume.

-Bine , stai.am spus uşor meditativă.

El îi făcu semn chelneriţei şi comandă o cafea cu trei cuburi de zahăr şi lapte.

-Deci?De ce eşti atât de „cu moralul la pământ”?spuse ghicindu-mi starea de spirit.

Păi cum să-ţi spun Damian cineva vrea să mă urmărească şi tocmai am visat că sărut un agent britanic abia cunoscut care neoficial e dădaca mea.

-Eh.Nimic important.

Nimicul acesta îmi cam supără prietena.

Ah , ce drăguţ poţi fi , măi băiatule.

-Mulţumesc pentru griji , dar îmi va fi bine.

-Bine.Atunci eu am plecat.Ştii tu … lucrul.

Spuse aplecându-se şi sărtuându-mi obrazul.Buzele lui erau moi şi calde de la cafea.Am încercat să spun şi eu măcar un pa , dar în schimb i-am aruncat un zâmbet surprins.

-Ştii , Damian , ăsta cred că era singurul lucru de care aveam nevoie , am mormăit.

L-am urmărit cum se iese din cafenea.Apoi ceva straniu îmi atrase atenţia.Un material lucios ieşise la iveală atunci când se urcă în maşina.Mai văzusem aşa ceva , dar nu îmi mai aduceam aminte unde.

Nu.Acum chiar nu aveam de gând să mă consum cu el.Mi-am terminat în linişte restul comenzii şi am tulit-o spre casă.

Întrând în camera mea , l-am văzut dormind pe Ibrahim.Era înconjurat de notiţe.Băiatul acesta a muncit toată ziua pentru mine ,  am realizat surprinsă.

Drept mulţumire , am aranjat toate foile într-un dosar.

Apoi cred că a urmat cel mai tâmpit gest pe care l-aş fi putut vreodată face.M-am apropiat de el şi am plasat un sărut pe fruntea lui.

Revenindu-mi însă din vraja pe care el o avea asupra mea ,  am înşfăcat un prosop şi m-am dus la duş.

În seara aceasta aveam mult de muncă , şi trebuia să am puteri cât pentru toată noaptea.

Capitolul IV : Promisiunea

Din punctul de vedere al *autorului* :

O noapte furtunoasă.Acestea erau singurele cuvinte ce îi puteau descrie noaptea Rozei.

Chipul alb , încercănat , încă se lupta să nu-i trădeze sentimentele chinuitoare.Cineva pusese un roboţel pentru a o spiona.Şi nu îşi dădea seama cine.Serevin nu putea fi , nu prea şi-au vorbit la cina , cum să-i pună spioni.Jay , tipul frustrat şi arogant , în nici un caz!Rămânând pe lista doar Damian sau poate un necunoscut.Fantoma.

Dar poate aparatul fusese ataşat înainte de cina.Nu.Nici asta nu era posibil.Roboţelul era agăţat de breteaua rochiei cu flori , pe care o purtase numai la cină.

Roza derulă în continuu evenimentele din aceasta noapte.Dar nimicul acela persista.Nu găsea nici un indiciu , şi accepta şi motivul.O distrase acest Damian Davyson.

Cine era el?îşi spuse nervoasă.Doar un copiluţ ( de vreo 30 de ani) care o făcuse să-şi încalce propriile reguli din prima noapte în care îl cunoscuse.

Şi nu erau reguli de neglijat :

  1. Nu te lăsa înfrântă de plăcere .
  2. Nu rata nici un detaliu.
  3. Fii cu ochii în permanenţă pe opozant.
  4. Nu te lua după aparenţe.
  5. Ţine-te cu orice preţ de strategie.

Nervoasă , trănti pe ea repede o pereche de blugi , un tricou alb şi demară în trombă către … nicăieri.Asta era problema , nu avea unde să mergă.Aşa că optă să se aşeze sub un copac înalt , undeva la jumătate din drumul spre casă.

Lacul ce se întindeau în faţa ei sclipea mirific.Razele lunii străpungeau uşoarele valuri produse de vântul de seara.Era plăcut , o îmbinare perfectă între sunetul valurilor izbindu-se de mal şi parfumul calmant de magnolii.Pentru prima oară în seara respectivă , Roza se simţi liberă.Dar fusese un moment de o milisecundă , sorbit cu ardoare.Realiză umită că îi locul îi aminte de grădina cu meri a bunicii ei.Era la fel de linişte , un loc parcă doar pentru îngeri.Apoi , o amintire o străbătu:

-Buni , de ce ziceai că numai eu am voie aici?

Erau într-o gradină parfumată de aroma merelor coapte.Chipul bunicii se ridică amuzat , aruncându-i  în lumina soarelui vârsta înaintată.

-Puiule , eşti prea mică ca să înţegi.avertiză cu blândeţe copilaşul cu bucle jucăuşe.

-Dar vreu să ştiu!

Răsul bunicii o cuprinse pe micuţă.

-Pentru că eşti un înger , draga mea.Şi îngerii ajung mereu unde vor.


Perplex din nou.Amintirea cu bunica ei o cutremură pe Roza.Nu înţelese niciodată acele cuvinte , acea ghicitoare.Ea nu era înger ! Ea nu putea zbura , nu avea aripi.

Dar în clipa aceia gândea prostesc.Orice om putea primi aripi dacă merita ori şi-o dorea cu adevărat.Fiecare om are aripile lui , ascunse doar de ura celor din jur.

Ah.Putea să se gândească neîncetat la acel fragment dintr-un mister.Era probabil singurul mister al ei nerezolvat.

Dar apoi ceva o trase brusc înapoi în lumea reală , spulperându-i basmul.

O mână caldă o zguduia neîncetat de umăr.

-Domnişoară Cantemir ! Sunteţi bine?

Copleşită , ridică privire.Două oceane , arzânde ,de un verde mai ceva ca smaraldele , o studiau precauţi.Cine era ?

-Te cunosc?afirmă Roza surprinsă.

Băiatul se aseză turceşte pe iarbă , în faţa Rozei.

-Nu.Sunt Ibrahim Nikolaeff.

-Fir-ar!Nume rusesc.Îmi împrumuţi o secundă telefonul tău?

-Desigur.

A tastat cu viteza luminii pricepere numărul , care oricum era salvat în memorie.

-Explicaţii , vă rog.V-am întălnit amicul.

La celălalt capăt al telefonului , Yvrin Holmes chicoti aproape intreceptabil.

-Este doar un ajutor care să te ajute în caz de muncă în plus , Roza.

-Nu am nevoie de nici un ajutor , mârâi enervată domnişoara noastră.

-Roza , nu te supăra dar eu cred că în momentul de faţă ţi-ar prii ceva ajutor…

-În momentul de faţă nu aveţi puterea de a ştii ce-mi trebuie!

Coversaţia s-a întrerupt.Motiv este de la sine înţeles ,  nervi cum numai Roza poate avea.Nervi întinşi la maximum.

-Se pare că mai bine nu apăream , spărsese liniştea Ibrahim.

Copila se simţi imediat vinovată.

-Nu , chiar nu ai de ce.Nu este vina ta.

Spuse Roza încercând să schiţeze un zâmbet  , dar îi ieşi o grimasă.Era prea furioasă.

-Uite , domnişoară Cantemir , ce-ar fi dacă…

-Roza.Numele meu este Roza.

-Bine , Roza.Ce-ar fi să ne liniştim şi să vorbim puţin.Pot fi un sprijin fizic dar şi psihic.

-Nu vreau să vorbim.Ştiu că par aiurită dar am avut ceva mici … mari probleme cu organizarea.Lucruri care m-au dat peste cap.Nu vreau decât să privesc în linişte luna.

-S-a făcut , spuse agentul Nikolaeff scoţând ca prin farmec de undeva din spatele lui o pătură de picnic şi două pernuţe albe.

Roza privi amuzată.Ce , doar nu se inventaseră şi gadget-uri pentru dormit ?Defapt cine mai ştia.

Ibrahim întinse lângă trunchiul cireşului sub care se aşezară totul într-o linişte mortală.

Apoi , aşezându-şi cap-şorul pe una din perne  , Roza se lansă într-un zămbet caracteristic de leneveală şi fericire.O amuza Domnul Nikolaeff.

-Domnul Homes te-a trimis ca să faci pe dădaca nu să-mi fii mâna dreaptă , nu-i aşa?

Ibrahim realiză surprins că Holmes avusese dreptate.Copila aceasta era prea deşteaptă.Nu mai avea cum să nege , s-ar fi luptat cu morile de vânt.

-Ah , m-a avertizat că eşti un geniu , dar nu am crezut că-l întreci pe  Einstein.

-Deci presupun că îmi confirmi cele presupuse.

-Mda , cam aşa ceva.

Din punctul de vedere al lui Ibrahim :

Am început să contemplu luna şi stelele , în timp ce îmi potriveam – mai mult din joacă – respiraţia cu cea a Rozei Cantemir.Copilul acesta era ceva straniu.

Chipul albit de lumina lunii era fin conturat de puterea somnului.Genele-i lungi acopereau cu grijă o aluniţă aflată sub ochi.Părul ciocolatiu se înşira pe  întreaga lungimea a pernei.

M-am hotărât să o duc în casă.Nici măcar un înger nu merită să doarmă în bătaia vântului.Chiar dacă nu era atât de frig.

I-am ridicat trupul fragil – cand am spus înger mă refeream la înger . Ca într-un vis din acelea imprimate în realitate , ea şi-a sprijinit capul de umărul meu.Hmm , aveam impresia că ceva se întâplă prea repede.Şi poate că , în adâncul creieraşului meu vocea aceea raţională care ştia despre ce era vorba ţipa adevărul, însă eu nu vroiam să o aprob.Mă luptam cu propriul meu suflet.

Ajungând la casa Rozei , am tastat codul de la uşa de oţel – ulterior aflat de la Domnul Holmes.Intunericul acoperea totul , dar n-am îndrăznit să aprind becul , îmi era prea teamă aş putea să îi distrug somnul domnişoarei Cantemir.

Pe bâjbâite , am nimerit într-un final patul.Am aşezat corpul acoperit cu praf de somn al Rozei pe pat , am învelit-o cu unul dimtre cerşafurile din mătase , apoi mi-am croit drum afară din încăpere.

Interesant început , nu-i aşa ?Am luat apoi dintr-un dulap o pătura mai groasă , o pernă şi un cerşaf şi mi-am făcut propriul pătuţ lângă cel al Rozei.Păi ori sunt dădacă ori nu ma sunt ?Sper că Roza nu se va supăra dacă dorm în seara aceasta aici.

A doua zi , dimineaţă.

Din punctul de vedere al Rozei :

-Nu se poate!am spus întocându-mă pe partea dreaptă apoi alunecând din pat peste ceva moale şi cald.Sau cineva.

Aceiaşi ochi verzi , fierbinţi mă priveau acum şi cu mai multă intensitate.Răsuflarea lui caldă, zgomotoasă, mi se revărsa pe obraji şi în jos pe gât.

Perfect , mi-am spus.Scăp de unul apare altul.

Dar nu mă puteam ridica . Aceleaşi mâini mă cuprinseră de spate întorcându-mă astfel încât trupul meu să fie sub cel al lui Ibrahim.

Era ceva ameţitor.Parcă aş fi fumat treizeci de ţigări de-odată.Conştiinţa şi trupul meu se înmuiaseră.Nu mai trăisem ceva cu atât de multă intensitate de mii de ani.

Înconştientă mi-am apropiat buzele de piele gâtului lui.Eram stupidă , dar el era un .. drog.După ce mi-am lipit buzele-mi de pielea uşor parfumată totul se întămplă într-o fracţiune de secundă.

Măna lui se încolăci pumn în părul meu , în timp ce cealaltă i se rezemă cuminte de talia mea.Buzele ni se împreunară şi fu de ajuns ca să-mi declanşeze butonaşul ăla mic şi roşu din căp-şor care vrea mai mult.

Ne luptam unul cu altul ca să preluăm controlul , şi nici unul nu renunţa la propriai bătălie.

Dar trebuia să fie Roza atât de raţională , de afurisită.La fel de rapid cum începuse tot aşa se sfârşi.Mi-am tras corpul încă plin de amprentele lui , am înşfăcat dosarul despre fantoma mea , la care Doamne!nu am lucrat deloc zilele astea – şi am zbughit-o cu viteză pe uşă afară.

Din punctul de vedere al lui Ibrahim :

Era fierbinte.Fiecare por de-al meu era concentrat asupra ei.Mi-a trebuit mie dormit atât de aproape de ea!Tâmpit mai sunt!

Dar chiar dacă mă uram pentru superficialitate , cealaltă parte a trăirii omeneşti , corpul , era îmbătat de aroma Rozei.

Inconştient , demonic , i-am tras trupul sub al meu , potrivindu-l centimetru cu centimetru.Vărfurile degetelor mele îi mângăiau uşor pielea expusă de tricoul alb.

Şi atunci când buzele ei îmi atinseră pielea , un instinct animalic puse stăpânire pe mine.

Am sărutat-o.Şi nu , în secunda aceia nu mă gândeam la consecinţele prostiei mele.Mă gândeam doar la modul dumnezeiesc în care trupul meu se împletea cu al ei.La părul ei de catifea între degetele mele.

Dar era totul prea frumos ca să fie adevărat , iar basmul meu se dispersă imediat ce Roza se ridică de lângă mine , şi mă lăsă cu ochii-n soare.

Genial , sunt genial.Am distrus şi ultima şansă pe care o aveam.

Promit ca de acum în colo inima mea să fie gheaţă , şi sufletul meu să nu-i mai facă rău ei.

Din punctul de vedere al lui Damian :

Dimineaţă ceţoasă.Perfect.Mi-am trecut nervos mâna prin păr ,  deschizând fereastra.Aerul potrivit de răcoros se împrăştie nonşalant prin cameră.

Aveam treabă azi , trebuie să – mi continui proiectul .Mai aveam doar doua luni pentru a intra în istorie.

Şi începând a mă gândi la toate planurile posibile am îmbrăcat tot echipamentul necesar şi ca să ascund totul am luat o pereche de blugi de un albastru închis şi un tricou negru , cu anchior.Acum arătam comun.

Am luat de pe noptieră cheile de la maşină şi am pornit spre locul meu secret , pe scurt sanctuarul meu , acolo unde …bla…bla…toate visele mele chiar deveneau realitate.

Promisunea mea era simplă : „Promit că nimeni nu îmi va distruge planurile , viaţa sau sufletul”.


Capitolul III : Roşu aprins

Din punctul de vedere al Rozei

Am deschis dulapul alb şi am luat de acolo prima rochiţă care mi-a ieşit în cale.Era una simplă , din mătase , cu model florar.Am zâmbit , chiar îmi plăcea.

Am îmbrăcat-o apoi am asortat-o cu o pereche de sandale crem , cu toc din lemn.Splendid!

Părul l-am lăsat buclat , atărnându-mi de o parte şi de cealaltă a umerilor.

La final , am trecut cu un ruj de un roşu aprins peste buze.

Eram aproape gata pentru întâlnirea mea ” neoficială ” cu Sam Serevin . Defapt el doar mă invitase la o simplă masă între colegi , însă eu aveam să transform totul în terenul meu pentru cercetare.

În sfârşit , am luat un revolver mic , auriu , l-am verificat dacă era încărcat şi am pornit spre maşina mea.(Oh , da , de precizat.Domnul Holmes mi-a trimis „în ajutor ” un Ferrari negru genial!)

Zâmbind am urcat în maşina . Confortabilă , neagră şi silenţioasă.Perfectă.În câteva secunde ajunsesem la 100 km / h iar în câteva minute în faţa restaurantului The Flood .

Trebuia să recunosc , chiar dacă Serevin mă invitase aici , era un loc foarte frumos.Construcţia specifică Chinei aducea ceva din America.Reflectoarele multicolore ce împânzeau clădirea şi parcarea arhiplină cu cele mai tari maşini erau clar preluate din America.

La intrare stătea o matahală.Mă scuzaţi , un bărbat cu o constituţie robustă , de culoare.

-Numele domnişoară?

Mă întrebă privindu-mă din cap pînă în picioare apoi prefăcîndu-se că studiază foaia ce o ţinea strîns în mîna dreaptă.

-Sunt invitata Domnului Serevin.am răspuns sperînd că asta va funcţiona.

-Ah , da.Sigur.Aşteptaţi-mă o secundă.

Plecă din faţa restaurantului , intrînd pe o uşă laterală.Peste cîteva minute se întoarse alături de un bărbat la fel de înalt , numai că acesta avea tenul palid , specific chinezilor.

-El este Jay , vă va conduce la domnul Serevin.Distracţie plăcută şi bine-aţi venit la restaurantul nostru.

-Mulţumesc.

L-am urmat pe Jay ăsta care îmi părea foarte antipatic.Aducea mult a Serevin.Privire plină de sine , crezîndu-se atotştiutor.Clar vreo clonă de-a lui Serevin.

-Am ajuns , domnişoară , spuse arătîndu-mi către un separeu.

Apoi îşi împreună mâinile la spate , parcă aşteptâond să-i dau bacşiş pentru mutra tupeistă cu care mă conduse pe tot drumul.Enervată , i-am spus :

-Ce mai aştepţi , Jay?Nu dau bacşiş.

Vorbele mele îl uimiseră şi umiliseră în acelaşi timp.Probabil nu se aşteptase să primească o replică aşa usturătoare de la o copiliţă ca mine.Eh , Jay băiete , ar trebui să înveţi că aparenţele înşeală.

Renunţînd la gîndurile mele îndreptate către Jay , am păşit în separeu.

Acolo la o masă rotundă , stătea aşezat amiralul Serevin împreună cu o doamnă şi încă un bărbat.Cel din urmă mă studie cu atenţie în timp ce eu făceam acelaşi lucru.Era îmbrăcat la costum , unul scump şi lucios ce-i venea mănuşă .Părul ciufulit intenţionat şi buzele-i curbate într-un zîmbet cordial şi misterios erau superbe.

Am înghiţit în sec , în timp ce mă pierdeam în cristalele ochilor lui.Cei mai frumoşi şi ciudaţi ochi , de un verde aprins în interiorul irisului şi continuănd cu o nuanţă de mov la exterior.Îmi susţinu privirea cîteva clipe , în momentul următor vocea lui Serevin spărgînd liniştea.

-Ah , domnişoară Cantemir , mă bucur că aţi putut să mă onoraţi cu prezenţa pe mine şi prieteni mei!

A doua minciună pe ziua de azi , Serevin.Dar te cred obişnuit.

-Cum aş fi putut refuza , domnule!

Sincer , dacă nu era misiunea asta atît de importantă aş fi făcut-o.

-Dă-mi voie să ţi-o prezint pe soţia mea , Danielle Serevin şi partenerul meu de afaceri Damian Davyson.

Incredibil , se pare că bestia îşi avea deja frumoasa.De necrezut!

I-am strîns mana lui Danielle.Era chiar dulce , cu părul de mahon şi privirea aceia calmă.Contrar soţului ei , o plăceam „de la prima vedere”.

Cît despre Damian Davyson , strîngerea de mînă se lăsă cu scîntei pe care amundoi le-am simţit dovadă fiindu-ne reacţia.Era ciudat de intrigant băiatul ăsta.

M-am aşezat la masă nimerind între Danielle Serevin şi Damian Davyson.Perfect.

Imediat îşi făcu apariţia o domnişoară zvletă , cu părul roşcat , îmbrăcată într-o costumaţie ce denota numai respect.Pantaloni negri , cămaşă albă şi un şervet pe care erau gravate iniţialele localului.

-Bună seara , cu ce vă putem servi ?

Domnul Serevin comandă pui cu orez şi legume (cam simplu dacă întrebaţi , doar suntem în China ) şi soţia acestuia preferă carne de porc cu sos dulce-acrişor.

Ah , nu-mi era foamne , aşa că m-am hotărît să iau o îngheţată cu tiramisu şi un pahar de whisky.Damian comandă obişnuitul meniu , sushi alăturat de un pahar de tequila.Îh,nu suportam băutura asta , dar trecînd peste aceste mici detalii nesemnificative acum că mi-a adus aminte cineva , chiar aş fi vrut să încerc nişte sushi . Dar nu mai puteam da înapoi , ar fi părut prea ciudat .

În timp ce aşteptam comanda , Damian începuse conversaţia după un schimb de priviri contradictorii cu Serevin.Vai!Nu-mi spune că prin partenerul meu de afaceri se referea la partener de afaceri ilegale.Chiar putea un băiat atît de drăguţ să fie rău ?

-Deci , Roza -întrerupse o secundă – pot să-ţi spun Roza , nu ?

Mamma mia!Bine , la asta chiar nu mă aşteptam de la un amic de-a lui Sam Serevin.Buimăcită , i-am răspuns :

-Mda , da , sigur.

-Ce te-a duce pe la noi prin China?

Nu-i de bine.I-am dat însă carismaticul răspuns :

-Dacă ţi-aş spune ar trebui să te ucid.

Şi sincer , nu era chiar aşa o minciună.

-O da , vechea replică.Am înţeles , să nu mai vorbim de muncă , spuse aruncîndu-mi un zîmbet zdrobitor de dulce(bine , tipul ăsta începe să mă înnebunească).

-Ştii ce , am o variantă mai bună.Ce-ar fi să nu mai vorbim de locul meu de muncă şi mai degrabă să vorbim de al tău.Cu ce te ocupi?

-Mmm , nimic special.Conduc o galerie de artă în Beijing şi alta în Shanghai.Lucruri plictiositoare.

De precizat din nou : Eram la Beijing.

-Frumos , am spus sorbind din băutura proaspăt adusă.Tablouri sau sculpturi ?

-Tablouri şi pietre preţioase.

-Şi mai frumos!

Rîsul nostru umpluse încăperea.Era destul de relaxantă seara aceasta.Ai noroc Serevin , momentan mă simt prea bine ca să am grijă de treburile tale murdare.

Din punctul de vedere al lui Damian :

Domnişoara asta , Roza Cantemir , era altfel.Se simţea oriunde în jurul ei diferenţa.Nu era o fată obişnuită , fie ea şi Agent al Marii Britanii.Ochii aceia , credeam că numai eu am ochii ciudaţi.Ai ei erau mirifici . Griul acela şters parcă strălucea neîncetat , iar părul … părul era ciocolată pură.Ha!Dar ce fac eu aici , să-nceapă jocul .

Nu pot să neg , avea un mod profund de-a juca oamneii pe degete dar cu mine nu mergea.

-Deci , Roza , îţi place China ?

Nu că mie mi-ar plăcea , dar JOCUL este joc.

-Sincer?Nu.Nu vreau să supăr pe nimeni dar China…China nu mă reprezintă , nu vreau să par superficială , dar nu-mi place ţara asta.

Încep să cred că fata asta  chiar are talent în a jongla cu vorbele.Talent , oameni buni!N-am mai văzut aşa ceva de mult , mai ales că sunt înconjuraţi de incompetenţi ca Serevin.Am face o echipă destul de bună.Dar la ce ma gîndesc , unde a dispărut faza cu „a seduce înseamnă a dezintegra”.

Era calmă , dar ochii ei studiau tot ce o inconjurau.Sunt sigur că a observat pînă şi privirile ce i le aruncam lui Serevin .Oricum ,  se pare că m-am cam deplasat de la ţelul meu iniţial ,  însă întotdeauna este bine venită o pauză.

Cîteva ore mai tîrziu :

-Domnişoară Cantemir , îmi pare rău dar eu şi soţia mea ne vom retrage acum.

Îşi juca Serevin rolul.Îmi era milă de Jeanine  , ea chiar nu-l merita pe Sam.

-Bine , Sam , l-am anunţat aprinzîndu-mi un trabuc cu aromă de mentă.Ne vedem maine la birou.

-O seară plăcută în continuare , dragii mei.

-La revedere , Sam.am spus plictisit.

Apoi revenind la şarmul meu m-am întors către Roza.

-Şi , să-l citez pe Amiral , domnişoară Cantemir – am început să mă prostesc -îmi daţi voie să vă mai aduc un pahar de băutură.

-Nu , unul mi-a fost de ajuns.chicoti fericită.

-Nu vă cred.Oricare domnişoară are nevoie de puţină relaxare.Da-mi voie să te conduc pînă la bar.am spus oferindu-i braţul meu.

Ea se ridică cu atenţie…Se comporta de parcă ar fi băut mai mult de douăzeci de pahare de whisky.Cineva trebuia să o înveţe pe copila aceasta să se distreze. Şi clar eu eram acela.

Partea rea , am observat că avea un efect cam straniu asupra mea.De fiecare dată cînd piele noastră se atingea , mii şi milioane de înţepături mă cuprindeau.

Partea şi mai rea , adoram rochia pe care o purta . Nu cred că am mai admirat de mult pe cineva aşa cum o admiram acum pe ea.Avea ceva special , era asemeni unui miraj , care te atrage prin perfecţiune apoi mai mult ca sigur se facea nevăzut suflat de vînt.

Am mers împreună în linişte – fără a pune la socoteală jazz-ul ce se întindea pe toată suprafaţa restaurantului – pînă la bar.

Apoi , aşezîndu-ne pe tipicele scaune sus plasate am comandat amundoi două pahare de şampanie.

-În cinstea sosirii tale aici , scumpo.am spus făcându-i din ochi.

-Mulţumesc , Damian.

Am savurat băutura apoi mi-am propus să o duc acasă.Ar ajuta din mai multe puncte de vedere :

  1. Mi-aş păstra reputaţia de băiat cuminte şi drăguţ.
  2. Aşa aflu mai uşor unde stă ,  fără dispozitive sau chestiuţe de astea.

-Deci , Roza , îmi dai voie să te conduc?

-Mersi Damian , dar am venit singură deci voi pleca singură.

Buun , fata noastră ţinteşte corect din nou.

-Bine , am înţeles.Totuşi a-şi avea tupeul să îţi mai cer ceva ?

-Ascult , spuse zâmbind curios.

– Pot să te îmbrăţişez?

Mă priviea şocată , umită rău de tot.Ce?Nu aţi mai văzut băiat dulce.

Nu am mai lăsat-o să-mi răspundă , deja mă îndreptam spre ea ţinând între degetul mic şi arătător comoara mea , „gâdăcelul spion”.Da , sună cam imoral pentru un bărbat de 30 de ani , dar fiecare are momentele lui de nebunie, şi eu am foarte multe.Ceea ce am simţit , mi-a lăsat un nod în gât.Aveam o presimţire că micuţa noastră domnişoară nu va pleca prea uşor din China.Cel puţin nu va pleca înainte de a rezolva cazurile jafului.

-Mi-a făcut plăcere să te cunosc , domnişoară Cantemir.i-am spus privind-o leneş printre gene , acelaşi gând învăluindu-mă.

-De asemenea , domnule Davyson.

Nu ştii , micuţo că mă cheama şi Hyde?Nu.Nu ştii.Dar e ma bine aşa , nu vreau să-ţi faci vreo idee „demnă de agent secret” şi să sari la gâtul meu cu tot felul de aparate şi … acuzaţii.

-La revedere.

-Bună seara.

Şi cam aici se oprea conversaţia mea cu Roza , căci îşi luase imediat tălpăşiţa urcându-se într-un Ferrari negru.Şi ce maşina , se potrivea cu personalitatea ei:puternică , calmă dar totuşi impulsivă … frumoasă.

 

Din punctul de vedere al Rozei

Mi-am trecut şuviţele rebele după ureche.Eram obosită , şi mă usturau ochii. Aş fi vrut să mă întind şi să adorm în maşina , dar am realizat că ajungeam acasă în doar câteva minute.

A miliardă oară în cele câteva zile de când sunt aici am simţit că ceva nu era în regulă.Ceva nu se lega.Nimic nu se lega.M-am lăsat distrasă de la munca mea de Serevin şi prietenii lui.Şi nu trebuia să fac asta.Nici măcar nu am deschis dosarul hoţului meu.Ar fi trebuit să termin cazul de mult , măcar partea cu informarea.Dar nu , de data aceasta avea să fie diferit.Ceva urma să se întămple.

Din punctul de vedere al *autorului*:

Aşteptările la „ceva rău” ale lui Roza au fost pe deplin întemeiate.Imediat ce şi-a făcut loc în căsuţa ei şi s-a spălat pe chip , alarmă începu să sune , gălăgia împânzind apoi fiecare cămăruţă.

Roza tresări sări speriată , întrebându-se ce dracu`s-a întâmplat.Nu o încânta  ideea că deja avea să lupte cu „fantoma” , mai ales în starea jalnică în care era.

Capitolul II : Păpuşarul

Din punctul de vedere al autorului

-Probleme,ea o să ne aducă numai probleme.Îţi spun,de data asta nu mai scăpăm.

Amiralul Serevin se învârtea nervos dintr-o parte în cealaltă a camerii.

Bărbatul de pe fotoliu cu care vorbea îl privea amuzat , cerculeţe mai plictisite decât el ieşind din trabucul abea aprins.

Ţintui cu o privire sarcastică paharul de whisky , apoi îi răspunse Domnului Serevin:

-Sam,de câte ori ţi-am spus?Nici măcar cel mai mare şi mai tare Agent al Englezilor nu mă poate opri.Aşa că,hai relaxează-te şi nu-mi distruge fericirea,te rog.

-Să nu-ţi distrug fericirea?Ţin să te anunţ că maine dimineaţa eu trebuie să-i prezint domnişoricii ăsteia cazul nostru.scuipă amiralul cuvintele printre dinţi.

-Foarte frumos.Îţi vei juca rolul aşa cum trebuie şi nu ne vei complica planul.

Spuse privind cu interes mai degrabă ţigara decât persoana din faţa lui.

-Pentru un copilaş eşti foarte malefic.

-Pentru un amiral eşti foarte…trădător.

Replica fusese asemenea unei ţepuşe înfipte cu putere în inimă.Sam Serevin părăsi enervat încăperea,trântind cu o bufnitură asurzitoare uşa.

În tot acest timp bărbatul de pe fotoliu îşi savura paharul cu băutură alcoolică şi privea neinteresat pe geam.De la soarele călduros ce acoperea China când sosise Roza se ajunsese la ploaie cu fulgere.Temperament ciudat mai are vremea aici în China,sau poate doar prevesteşte continuarea acestei poveşti?

Din punctul de vedere al Rozei

-Dimineaţă ploioasă!Perfect!am răspuns entuziasmată.Iubeam ploaia,aducea puţin mister şi puritate fiecărui lucru pe care l-aş fi făcut.

M-am ridicat greoi din patul pufos şi am pornit-o spre baie.Aruncînd o privire în oglindă am realizat că părul meu arăta ca o căpiţă de fîn,aşa că mi-am trecut rapid peria prin păr.Minunat.

Trăgînd apoi pe mine o pereche de blugi albaşti,strîmţi şi o cămaşă simplă,albă am privit ceasul.Cifrele roşii arătau convingător 8 : 30 dimineaţa,asta însemna încă jumătate de oră pînă cînd apărea omul lui Serevin.

Înghiţind în sec,am păşit către bucătărie.Încăperea crem se avînta drept în faţa mea aşa că am luat o ceşcuţă din porţelan şi am început să-mi fac o cafea.Nimic nu mergea mai bine dimineaţa decît puţină ploaie şi o cană de cafea tare.

În timp ce savuram elixirul noir ,mi-am permis să arunc o privire peste  datele cazului . Din cele cateva indicii adunate , pentru că avem un hoţ foarte rău aici-care nu lasă prea multe dovezi , se pare că avem de-afacea cu unul dintre cei mai precişi infractori ai secolului XXI.Incredibil,tipul acest nu s-a sinchisit să ne lase nici măcar o amprentă , singura greşeală făcută fiind scăparea accidentală a unui fir de păr.Ha!Acum să vedeţi expert.Hoţul nostru nu este de găsit nici măcar după ADN-ul din firul de păr.Se pare că răufăcătorul nostru este defapt o fantomă.

Şirul gîndurilor mi-a fost însă stopat de către telefonul aruncat pe canapea.Am privit ecranul color pe care se înşiruia acum numele prea îndragit : Yvrin Holmes.

-Bună ziua , domnule.Credeam că m-aţi uitat!am raspuns fericită.

-Bună , Roza!Eh,scumpo,cum aş putea să te uit.

Un chicotit mi se strecură afară din piept.

-Păi domnule , la cît vă chinuiţi cu acest caz . . .Apropo aţi avut dreptate , fantoma noastră mă cam calcă pe nervi cu perfecţiunea ei.

-Roza nu te lăsa descumpănită.Sunt sigur că vei face o treabă excelentă , aşa cum ne-ai obişnuit.

-Gata cu laudele , domnule Holmes.Acum , v-aş ruga să-mi precizaţi întru ce motiv m-aţi sunat , pentru că nu cred că nişte simple laude au fost cauza.

-Între-adevăr , draga mea .Acum,am nevoie de tine să te duci în dormitorul tău.

Surprinsă mi-am ascultat şeful.

-Am ajuns.

-Bun.Întoarcete către bibliotecă şi ridică de acolo cartea Misterul trenului albastru de Agatha Christie .

Intrigată am făcut ceea ce mi-a cerut , şi în cîteva secunde curiozitatea mea fu răsplatită din plin.

Mamma mia!Domnule. . . iarăşi nu aţi avut ce face cu bani?

La remarca mea Domnul Yvrin Holmes rîse cu poftă.

-Este doar o mică atenţie pentru a-ţi uşura munca.

-Desigur , desigur ! Îmi pare rău , dar trebuie să închid.Se pare că mi-a sosit trăsura către Bază.Ne mai auzim , domnule.

-Desigur , Roza. Ai grijă de tine.

-Şi dumneavostră la fel.La revedere!

Înainte de a ieşi mi-am scos din geanta de voiaj un mic pistol pe care l-am aşezat apoi în poşetuţa cu şnur argintiu în care aveam şi telefonul cadou de la domnul Holmes(un Nokia C3).

Tastînd cu agilitate codul de la uşa de oţel , am răspuns la uşa reală a căsuţei mele.

Un tînăr , de vreo 25 de ani , mă privi cu interes.Avea trăsături frumoase.Chipul îi era încadrat perfect de părul ciufulit şi ochii specifici populaţiei chineze.

-Bună.Tu trebuie să fii Huang , nu-i aşa ?

-Da.răspunse cu timiditate.Pe aici domnişoară , vă voi conduce la Bază.

-Mulţumesc , Huang.

Restul drumului fu tăcut.După ce ne-am urcat în Jagur-ul ce aparţinea Armatei totul decurse normal.Complet opus şefului său , Huang mi se păruse un băiat tare de treabă , şi care probabil se angajase ca şofer la Armată doar din faptul că o ducea foarte greu cu bani.

Din cîte am putut ghici era tătic şi căsătorit.De unde mi-am dat seama de asta?

  1. Verigheta.
  2. Urmele de lapte ce rămăse uscate pe tivul cămeşii negre.
  3. Ciarcănele evidente de sub ochi.

-Am ajuns , domnişoară.ma anunţă deschizînd portiera.

Drept mulţumire i-am strecurat 200 de dolari în buzunar.Vru să protesteze , dar i-am tăiat replica fulgerător:

-Ştiu cît de multă nevoie ai de ei,aşa că nu-mi spune nimic.

-Vă mulţumesc,domnişoară.

-Huang , un lucru vreau să te mai întreb.Promite-mi că îmi vei răspunde cu sinceritate.

-Sigur.

-Amiralul Serevin se ocupă cu … ştii tu … chestii care să sfideze legea?

Şocul îl străbătu.

-Nu ştiu la ce vă referiţi.

Acesta i-a fost răspunsul,însă înainte de a îmi răspunde înclină afirmativ din cap.Continuîndu-i jocul,i-am zis:

-Mulţumesc.Ai grija de familia ta , Huang.

Apoi mi-am făcut intrarea în Baza Armatei Marii Britanii în China.

Cu cîteva ore înainte de sosirea Rozei la Bază :

-Nu e de ajuns că îmi strici seara , acum mă mai enervezi şi dis de dimineaţă!Bravo , Sam!

Am spus trîntindu-mi perna peste cap.

-Sus , băieţaş , trebuie să facem rapid un plan.Diseară vii cu mine la The Flood.

Mă anunţă trăgînd de colţul pilotei.

-Dacă faci tu cinste!

-Nu-i de glumă copilaş.

-Nu mă mai alinta atîta.Copilaş şi băieţaş?Am 30 de ani şi tu nu eşti mai mare ca mine decît cu vreo 5 ani.

Sam nici nu mă ascultă şi-şi continuă prelegerea.

-Diseară , la The Flood te vei îmbrăca cu cel mai bun costum al tău iar eu o voi aduce pe domnişorica Cantemir şi ţi-o voi prezenta.Treaba ta e simplă…trebuie doar…

-Să o seduc şi apoi să o fac să dispară.

-Exact!Se pare că nu eşti chiar aşa de prost pe cît dai impresia.

Nervos , m-am ridicat şi aruncîndu-i o privire veninoasă i-am spus :

-Să nu uităm cine este şeful , Amirale Serevin.

-Rămîne aşa , da ?

-Da!Acum pleacă.Îmi strici somnul de frumuseţe.

-Tu şi frumuseţea!

Pa Pa , am spus.

-Pa.

Ce sec.M-am ridicat.Nu mai aveam ce face cu somnul.Deschizînd micuţul dulap am luat de acolo o cană şi pliculeţele de Ness.E timpul pentru o cafea.

Din punctul de vedere al lui Yvrin Holmes :

-M-am făcut înţeles, agent Nikolaeff?

-Da , domnule Holmes.

-Urăsc să fac asta .O iubesc pe Roza , dar îmi e frică de hoţul ăsta.

-Domnule vă înţeleg.Dar sunt sigur că nu va afla,şi secretul nostru va fi în siguranţă.

-Ea în totdeauna află , Ibrahim Nikolaeff.Asta este regula principală.Dar nu mai contează , avionul tău pleacă maine la 15 : oo .Să fii prudent şi călătorie plăcută.

-Mulţumesc domnule!Vă promit că voi face tot posibilul să duc misiunea la bun sfîrşit.

-La revedere , băiete.

-La revedere.

Scurtă introducere a autorului :

Acest Ibrahim Nikolaeff ,prezent în rândurile de mai sus , era un agent extrem de agil al Serviciilor Secrete Britanice.Vă întrebaţi care era misiunea lui , deşi sunt sigură că unii dintre voi au ghicit-o.Domnul Yvrin Holmes îl desemnase pe agent Nikolaeff să aibă grijă de Roza lui dragă.

Acum , că v-am explicat misiunea , îl voi prezenta pe noul nostru personaj:

Ibrahim Nikolaeff era înalt şi aducea mult cu oamnenii de naţie germană , deşi el fusese născut şi crescut în Rusia (Dovadă fiindu-mi şi accentul uşor de sesizat atunci când vorbea în altă limbă decât cea maternă) .Era blond şi slab , lucrul cel mai extravagant de observat fiind ochii aceia verzi , de smarald.

În final , să-i urăm Succes! băiatului nostru , căci dacă vrea să o urmărească pe scumpa noastră Roza nu-i va fi chiar aşa de uşor.

Din punctul de vedere al Rozei :

Am trecut uşor cu privirea peste echipamentele Bazei în timp ce un domn înalt(probabil de vreo 20 de ani) mă conducea spre biroul creaturii.Pardon , biroul Amiralului Sam Serevin.

Trei bătăi clare în uşa din lemn de fag , proaspăt vopsită în negru , şi în faţa mea apărură aceiaşi pereche de ochi albaştri prăfuiţi , privindu-ma iscoditor.

-Bună ziua  , domnişoară Cantemir.

-Bună ziua . am spus sec , permiţându-mi apoi fără nici o invitaţie să păşesc în birou.

-Îmi pare rău să vă anunţ domnule , dar dacă a-ţi putea să-mi prezentaţi mai repede datele cazului , v-aş fi recunoscătoare.

Da , sigur.Infractorule!

-Cu mare plăcere , domnişoară.

-Perfect , am surâs.

Sam Serevin se duse către biblioteca înaltă şi scoase de acolo un dosar gigantic.M-am uitat chiorâş.Mie mi se dăduseră doar câteva foiţe!

-Aceasta este scurta istorie a jafurilor.Aveţi prezente poze ale artefactelor şi tablourilor furate , dar şi câteva imagini în care l-au putut camerele de filmat surprinde pe hoţ.

Curioasă , am preluat teancul de evidenţe.Aveam ceva de cărat până acasă , nu glumă.

-Mulţumesc , domnule.

Am trecut câteva minute foile cu privirea , apoi ridicându-mi ochii am observat ceva de care , credeţi-mă , nu prea aveam nevoie.Două pete mici , roşiatice se oglindeau pe gulerul alb al cămeşii domnului Serevin.Erau prea aleatorii ca să le pun pe seama bărbieritului.Dar dacă nu erau de la bărbierit?Doar nu puteau fi de la ceea ce credeam eu că puteau fi.Adică sânge de…victimă.

Hai să facem altfel , m-am gândit .Să-l întrebăm ce e cu petele.

-Mă scuzaţi , domnule , dar ce este cu petele de sânge de pe cămasă?

Ha!L-am prins.Surprins , îşi întoarse privirea speriată către mine.Era cea mai buna tactică.

-Ah , domnişoară , păi…M-am tăiat la deget dimineaţa aceasta în timp ce îmi pregăteam micul dejun şi din neatenţie am pătat cămaşa.Nu am mai avut timp să mă schimb , căci eram în întărziere.

Nu te cred.În primul rând nu văd nici o tăietură la degete , iar în al doilea rând petele sunt mult prea uscate ca să dateze din dimineaţa aceasta.

-Am înţeles.Mulţumesc pentru răspuns , amirale.

-Acum , dacă ne-am înţeles în privinţa cazului , aş dori să vă fac o propunere…continuă precaut.

-Vă ascult.

-Ce-ar fi dacă diseară a-ţi veni împreuna cu mine şi câţiva colegi de la Bază la restaurantul The Flood.Nu e departe de locuinţa dumneavoastră.

Minuat.Timp de cercetare.Cum aş putea să refuz.

-Voi fi acolo.La 8 p.m. este bine ?

-Excelent.Pe diseară atunci.La revedere!

-La revedere , domnule Serevin.

Personaje

Roza Maria Cantemir

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Damian Hyde Davyson

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Sam John Serevin

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Yvrin Holmes

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ibrahim Nikolaeff

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Capitolul I : Introducere în lumea imposibilului.

Din punctul de vedere al autorului

Roza Cantemir,britanică cu rădăcini româneşti.Este considerată cea mai de preţ femeie,sau mai bine zis domnişoara-căci are doar 25 de ani- detectiv a Serivciilor Secrete Britanice.O Bond Girl dacă ar fi să ne luam dupa afirmaţiile şi laudele primite de la şeful ei şi bineînţeles Majestatea Sa,Regina.Roza se bucura însă că toate serviciile aduse Marii Britanii rămăseseră secrete,ura faima si toate chestiile astea pompoase cu Regina si zâmbetele prefăcute.

Dar îşi adora munca,iubea să rezolve cazuri -în trecut imposibile- şi fiecare misiune să fie plină de aventură şi mister.Era vocaţia ei,chiar dacă uneori toate păreau imposibile,asemenea unei poveşti cu Cenuşăreasa.Îi era frică că totul se va spulbera din clipă în clipă, şi că armele sofisticate si gadget-urile de ultima generaţie se vor preface din nou în şoricei,iar maşinile nou-nouţe şi cu tot feluri de dotări la activ în dovleci.

Dar cam atât despre locul de muncă.Să vorbim puţin şi despre Roza,fără de care această acţiune nu ar mai fi putut fi posibilă.

Roza Maria Cantemir,o fată de statură medie,cu chip angelic,păr ciocolatiu buclat în permanenţă şi ochii cenuşii ce sclipeau neîncetat a intelgienţă.  Ciudaţi ochi cenuşii.Puteai să te pierzi în adâncul lor chiar şi fără să vrei.Aş mai adăuga desigur că mintea îi era fulgerătoare,puteai să încerci să ascunzi un bob de mazăre în fundul pământului şi ea tot l-ar fi descoperit.Era ceva uimitor.

În rest,normalitatea domnea , sau cel puţin asta credea ea.Dacă ar fi să-mi cereţi părerea v-aş spune că ochii aceia puteau vrăji şi tulbura sufletul oricui.

Pe scurt Roza era combinaţia finală şi perfectă dintre frumuseţe,graţie şi desigur James Bond.

După cum bine v-aţi dat seama şeful ei era Yvrin Holmes,iniţiator al Servicilor Secrete Britanice şi şef acolo de când lumea şi pământul.Roza îl considera asemenea unui bunic, cu chipu-i jovial şi ochii mici,de un negru lucios aducând foarte mult cu piele unui şarpe.Însă acest şarpe nu avea să-i facă vreodată rău , îşi spuse copila încă din prima zi în care îl cunoscuse pe Domnul Holmes.Şi avusese foarte mare dreptate,căci Yrivin,in potriva vârstei înaintate o luase sub aripa lui protectoare pe Roza şi o iniţiase,dacă îi putem spune aşa , în artele spionajului.

Probabil vă imaginaţi că Domnul Yrvin Holmes era un omuleţ draguţ şi grasuţ.Din potriva.Firea lui luptatoare şi experienţa în branşă îl slăbise destul încăt,fără supărare,să arate ca o mumie,exceptandu-i pomeţii care din tinereţe îi erau sus poziţionaţi,în apropierea ochilor şi la fiecare compliment îmbujoraţi.

Dar renunţând acum la descrieri,să ne strecurăm înapoi în mintea firavei noastre domnişoare.

Acum se odihnea în casuţa desemnată de Guvernul Chinez pentru şederea ei aici , fiind astfel un sprijin adus cazului.

Oricine ar fi vazut căsuţa ar fi zis că era o locuinţa simplă,aparţinând unor oameni umili.

Pe dinafară părea atat de normală,de calmă şi liniştită.Singurul lucru spectaculos la toată construcţia ar fi putut fi considerată doar amplasarea,deoarece se afla într-o grădină plină de cirşi în floare,şi căsuţa în sine era amplasată astfel încât patru pomi cu magnolii să o încadreze perfect si privirea Rozei să fie luată de catre râul cristalin ce-şi croise drum în acest paradis cu mult timp în urmă .

Da,într-adevăr,totul părea neatins,asemeni unui basm ca Albă ca Zăpada sau Rapunzel.Şi totuşi înfaţişarea aceasta feerică era combinată foarte atent cu tehnologia modernă dacă arunca-i o privire înauntrul locuinţei.

Domnul Yvrin Holmes trimise aici , doar cu câteva zile înainte de sosirea Rozei,o echipa de tehnicieni pentru a aranja cum se cuvine acet loc.Presupun că aţi înţeles cum se cuvine , desigur si fără alte lămurir , Serviciului Secret Britanic.

Astfel,după uşa simplă de lemn ce străjuia intrarea,fusese montată o a doua uşă de data aceasta din oţel ce putea fi deschisă doar printr-un cod – vă voi da o informaţie secretă – din şapte litere.

Apoi prima cameră fusese deasemnea atinsă cu bagheta tehnologiei , iar acum pe parchetul uşor din bambus trona o canapea din piele alba,în faţa acesteia fiind plasată o masuţă de cafea din sticlă fumurie,aceasta la rându-i marginită de doua fotolii pufuoase,învelite cu ceva ce semăna a caşmir.Pe peretele vestic al casei era poziţionat un LCD.Mamă,ce s-a modernizat lumea asta!îşi spuse Roza văzând toate acestea.

Spre norocul ei , dormitorul nu mai fusese schimbat chiar atât de mult.Patul dublu era învelit în aşternuturi de mătase şi bumbac,iar pernuţele ce acopereau patul continuau îmbraţişând şi restul încăperii.În partea dreaptă a patului se afla o bibliotecă,iar în cea stângă o noptieră din lemn alb pe care era aşezată o lampă ovală.

Ceea ce nu ştia încă Roza era faptul că dacă te apropiai de bibliotecă şi ridica-i cartea Misterul trenului albastru de Agatha Christie un laborator secret,cum numai în filmele cu Bond era posibil,se deschidea.

Încăperea securizată era încălzită la nici mai mult,nici mai putin de 26 de grade Celsius.

Primul lucru care îţi lua privirea era Computerul Sensitive-Touch plin de dat secrete şi inedite,ce putea fi activat-veţi râde-doar prin sărutul posesorului.

Apoi, aşezate faţă-n faţă erau două fotolii , de data aceasta din piele neagră.

Urma un dulăpior care nu era chiar un dulăpior.Dacă vă întrebaţi de ce,atunci vă voi prezenta conţinutul:

  1. patru revolvere(adică nişte pistolaşe mici ce încăpeau draguţ în poşeta unei domnişoare nevinovate)
  2. arme adevărate,nu prostioare de jucărie, ce puteau neutraliza foarte uşor inamicul încă de la 20 de metri.
  3. tot felul de aparate pentru spionaj(de la stilouri umplute cu camere de filmat până la păianjeni ce se agaţau drăguţ de fracul unui domn care avea ceva afaceri ilegale)

Tot ceea ce contează însă este faptul că prinţesa noastră se odihnea acum,neavând nici o grija în lumea ei de vis.

Aşa că îi voi urma exemplul,şi până data viitoare vă voi lăsa să vă imaginaţi aventurile detectivului nostru.


Prefaţă

Din punctul de vedere al Rozei.

Roza,m-am prezentat,Roza Cantemir.

Amiralul Sam Serevin se aplecă şi îmi sărută cu respect măna.Era tânăr,nu i-aş fi dat mai mult de 32 de ani.Părul,tuns scurt si cafeniu îi scotea perfect în evidenţă ochii de un albastru prăfuit.Constituţia atletică parcă îmi întinse fişa postului.Se vedeau urmele armatei,mai ales în cicatricea ce-i mărginea bărbia.

-Încântat,domnişoară Cantemir.

I-am zâmbit cu migală.Era ceva prefăcut in privirea acestui domn ce pretindea a sluji de partea dreptăţii.Ceva ce mă făcea să cred ca escapada mea în China  întru  ajutorarea legii nu va fi una atât de liniştită pe cât mi-aş fi dorit.

-Urmaţi-mă,vă rog.Am să vă conduc spre apartamentul dumneavoastră.

Vocea lui rece parcă-mi şerpuise pe toată şira spinării , aruncându-mi suliţe de gheaţă prin tot corpul.

Nu am spus nimic,doar am înclinat din cap afirmativ.Oficial îl displăceam complet pe acest Sam Serevin.Undeva,în străfundul minţii mele sentimente cumplite de curiozitate şi neîncredere se izbeau cap în cap.

Dupa vreo zece minute de mers pe jos,printr-o gradină plină de cireşi înfloriţi ce-ţi furau privirea,am ajuns la aşa zisul meu apartament.

O căsuţă mică,specifică celor din China se ivea în faţa mea.Bine,poate nu agream prea mult această ţară,însă la vederea locuinţei mele temporare,ce era înconjurată de magnolii , mi se mai diminuase puţin din gustul amar ce-mi umpluse gura când aflasem că Domnul Yvrin Holmes – şeful meu- mă trimite in China.

-Am ajuns.

Am realizat.I-am răspuns sarcastic…în mintea mea bineînţeles.Cum aş fi putut sfida o asemenea personalitate a Armatei Britanice în China.

-Mulţumesc,domnule Serevin.

-A fost plăcerea mea , domnişoară Cantemir.

Sunt sigură,am spus dându-mi ochii peste cap,mintal si fictiv,evident.

-Acum odihniţi-vă.Huang,angajatul meu,va veni mâine la ora 9 să vă aducă la Bază pentru prezentarea cazului.La revedere şi…a da-spuse zâmbindu-mi misterios , colţurile ochilor încreţindu-i-se evident-bine aţi venit în China!

-Mulţumesc , am repetat , pentru urări.Noapte bună! i-am transmis intrând în micuţa-mi locuinţă.