„Simţi?O bătaie de inimă , două , trei , şi totul se preface în pudra inimii tale.Neagră , dispersantă , asta ieşti tu.Ceva ce iubeşte prea mult ca să nu ierte, ceva ce iubeşte prea mult ca să rănească.Eşti o jucărie infimă de care societatea se desparte clipind din pleoape.Doar prietenii îţi sunt aproape , doar ei îţi dau aripi şi te înţeleg.Ei şi familia.Restul sunt simple creaturi ce te înconjoară , ornamente ale vieţii.

Te lupţi împotriva celor din jur cu o putere ascunsă , ce porneşte de acolo de undeva.Lupţi zi şi noapte , răzbeşti prin negura amară a vieţii … dar degeaba.

La capătul tunelului o luminiţă abia clipoceşte , dar te lupţi să ajungi la ea chiar dacă sute de oamenii cu vorbele şi mâinile lor încearcă să te doboare.

Îţi spui că ai luptat destul , că vrei doar o secundă se te odihneşti , dar aceiaşi ochi albaştri , de gheaţă , te ridică din nou de la sol , rugându-te cu glasul înfundat de lacrimi să-ţi continui drumul , să-ţi găseşti calea.

Continui , şi cu alte trei bătăi nebuneşti ale inimii , reuşeşti.

Ca în orice film de pe marele ecrane , lumina aceea albă se întinde , cuprinzându-ţi trupul secat de viaţă.

Inspiri aerul proaspăt , laşi cenuşa sufletului tău să se reunească , formând ceea ce ai pierdut pentru o răsuflare.Inima.

Te uiţi în jurul tău , nimic.Nu mai vezi aceiaşi ochi în care te înecai.Nu mai simţi albastrul nepreţuit ce îţi încălzea obrajii şi inima.

Au dispărut.Şi odată cu ei şi curajul tău.

Te opreşti o secundă să asculţi liniştea.El a dispărut.

Inima ta vrea să moară din nou , nu mai vrea să răzbată singură în aceasta crudă lume.Şi totuşi , doi ochi stranii atât de cunoscuţi îţi încadrează mintea.

Te uiţi la soarele orbitor , inspiri încă odată aerul cald , apoi laşi ochii aceia albaştri de-o parte şi îţi găseşti altă cale.

-Adio , spuse Roza , fluturându-şi mâna albă asemenea petalei unui crin.”