Capitolul XVI : Scântei

 

<<vibra tăcut secunda pătimaşă, vinovată,
sburând un sbor mistuitor, frenetic,
cuvântu-abia mai tresărea-ntre noi
şi levita nedumerit, flămând, besmetic>>

Valeriu Ciungan , „Blues”.

 

Din punctul de vedere al Rozei:

 

-Secreta mea roză , pot să te sărut?

Inima mi-a stat în loc pentru o secundă.Mi-am întors privirea largă de surprinză spre cel care-mi pusese acea întrebare.

Damian mă privea măgulitor , dulce , prin genele-i umbroase.Am respirat o secundă , apoi mi-am întors privirea spre stele de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

Şi acum ce faci , ai de gând să-i răspunzi băiatului?

Să-i răspund?Dar oare eu ce simt?Vreau asta?Se putea termina altfel această întrevedere?

Să-i spun nu ar însemna să-i sfărâm inima , şi să-mi dovedesc puterea.

Să-i spun da ar însemna să-i dau ceea ce-şi doreşte , şi să-mi arăt slăbiciunea.

De ce trebuia ca totul să funcţioneze în antiteză?

Hmm , trebuie să lupţi ca să câştigi ceea ce-ţi doreşti.

-Fă-mă să vreau să te sărut , i-am spus încă privind cerul negru.

Liniştea să-ncolăci între trupurile noastre , trimiţându-mi fluturaşi nărăvaşi în stomac.Sau poate erau de la Damian?

Şi el răsufla la fel de greu , în timp ce mâna lui îşi croi drumul uşor către a mea.Îşi încolăci degetele cu ale mele , şi o căldură inconştientă îşi făcu loc în sângele meu.

Nu mai simţisem asta de mult.Modul acela care te leagă printr-o simplă atingere , căldura aceea caracteristică pe care o simţi doar atunci când sufletul tău se leagă de a altcuiva.

Damian se apropie şi mai tare de mine , arătându-mi că el chiar îşi dorea ceea ce mi-am cerut.Un sărut.

Îi simţeam respiraţia agitată pe gâtul meu , dar nu-mi mişcasem deloc poziţia iniţială.

Stăteam pur şi simplu şi mă prefăceam că privesc stelele şi lumina lor , când Damian se juca cu inima mea.

-Haide , Roza , îmi şoptise lângă ureche.Doar un minut şi apoi promit că dispar.

Buzele lui îmi atinseră calm gâtul , eu simţind că mă topesc.Oare eram capabilă să duc acest război până la sfârşit?

-Convige-mă , i-am spus încercând să nu-mi scot la iveală tremurul vocii.

Îşi continuă traseul infernal până la obrajii mei.Respiră de câteva ori.

Puteam să jur că-i simt zâmbetul ştrengăresc cu câteva raze ameţitoare de seriozitate în combinaţie.

-Te-ai hotărât , frumoaso?

-Nu.

-Hmm , desigur , luptăm ca un adevărat agent secret , nu?

Continuă el , dezmierdându-mi obrazul cu atingeri uşoare.

-Şi ăsta a fost planul tău , puţine dulciuri şi-un sărut?i-am spus cu răutate.

-Întoarce-ţi chipul către mine , Roza , mă îndemnă el sprijinindu-şi degetele de bărbia mea.

-Promiţi că nu o să mă mănânci ?

-Bineînţeles.

Mi-am întors chipul pentru a mă afunda în rai.Ochii aceia enigmatici şi stranii îmi pătrunseră în suflet , jucându-se cu fiecare părticică din el.De ce privirea putea năuci atât de multe?

Pentru că poate?Nu , pentru că privirea e esenţa.Ochii albaştri sunt geniali , am gândit melancolic , mai ales aceia atât de puternici încât îţi pun stop inimii.

Dar ochii verzi coloraţi izbitor cu o nuanţă caldă sunt mai presus de imposibil.

Sau asta gândeam la momentul actual , refuzând să dau drumul privirii lui , continuând la nesfârşit bătălia , încercând să captez fiecare nuanţă , de la verde cald la verde închis şi negru , ce ochii lui Damian o prindeau.

Cât de cruntă putea fi senzaţia ce se juca în întregul meu corp.Ştiam ce simţeam , şi eu aş fi vrut să-l sărut . Să-i spun da din prima !

Încă nu-mi dezlipisem privirea de-a lui , şi simţeam cum cu fiecare secundă ce trecea , el deschidea fiecare barieră a gândurilor mele , trimiţându-mi în abis toată rezistenţa.

-Eşti atât de încăpăţânată!Iar eu sunt aşa un fraier.

Am surâs surprinsă.

-Nu eşti fraier , eu sunt cea fricoasă , D.

-Ţi-e frică de-un sărut?mă întrebă dulce , sprijinindu-şi fruntea de umărul meu.

-Mi-e frică de ce va fi după sărut…

I-am ghicit următoarea replică , spunând:
-Ştiu că eşti băiat cuminte , Damian.

-O secundă , promit , ceru el prinzându-mi talia şi cuvintele în acelaşi timp.

Nu cred că voi ajunge niciodată să cunosc cu adevărat fiinţa umană , ştiu doar că în acea secundă mi-am permis înplinirea unei dorinţe cu atenţie ascunsă sub un val difuz de ceaţă.

Ceea ce simţisem atunci n-am mai zărit niciodată în profundu-mi suflet.

Era acea sezaţie ce te îngloba şi te făcea moale.Buzele lui , moi , le încolăceau pe ale mele într-un dans etern.Mă durea capul , dar doar din cauza ameţelii psihice.A dulceţii lui , şi a neînfrânării mele.

Lupta mea era de la început sub sabia dorinţei , şi cum dorinţa fusese – bineînţeles – mai puternică decât raţiunea , acum lupta , inima şi buzele mele se înecau în valuri inexplicabile.Valuri ce te înecau , te ridicau şi iar te scufundau în drogul pasiunii.

Mâinile lui mă strângeau şi mai aproape , în timp ce degetele mele se împleteau în şuviţele lui cafenii.

Mintea mea ţipa înfundat că trăiesc un vis , o mică poveste.

Sau poate totul e adevărat , iar eu sunt fetiţa de grădiniţă , mică şi purtând codiţe ce şi-a primit păpuşica dorită.

Vroiam să fie adevărat , căci raţiunea mea lucra doar astfel : ” Ai primit odată ce-ai dorit , nu l-ai folosit în favoarea ta şi altă încercare nu mai ai!”

Am pus aceste stranii sentimente în sărutul nostru , aprofundându-l .

 

***

 

Din punctul de vedere al *autorului*:

 

[<<Din punctul de vedere-al copacilor ,

soarele-i o dungă de căldură ,

oamneii-o emoţie copleşitoare…>> . Nichita Stănescu , Laudă omului]

 

Ea îşi pironi privirea pe valurile uşoare făcute de trupul lui în apa lucitoare.

El , cu un calm amuzat , o ţinea încă în braţe , deasupra lacului de smoală.

-Damian , dă-mi drumul ,  îl imploră fata cu o voce măgulitoare.

-De ce?

-Te roog , Damian , mi-e somn , spuse ea asemenea unui copilaş.

Damian zâmbi ştrengăreşte şi o lăsă pe pământ.

-Haide , te conduc , frumoaso.

Drumul de la lac la casă era relativ scurt , dar mâinile lor împreunate făceau drumul acela să se continue la nesfârşit , lăsând liniştea să le cuprindă minţile.

Nu ştiau nici ei de ce continuă asta.Damian era aproape singur că totul era un basm frumos , iar Roza îi susţinea teoria.Dar , ca întotdeauna nimeni nu spune nimic.De ce?Pentru că ne este frică sau pentru că pur şi simplu … până la urmă nu ştim ce să împărtăşim.

Totul ţinea de realitate.

Damian se lupta cu ideea de-ai spune adevărul odată , adevărul în cauză fiind faptul că el nu este numai Damian , el este Damian Hyde Davidson şi este prea rău pentru o fiinţă plăpândă ca ea.

Roza se lupta cu faptul că Damian era prea bun pentru o copila ca ea , ea trăind încă odată cu amintirea aceia ce a marcat-o pe viaţă.Amintirea aceea că odată ce-ai primit ceva , dacă-l refuzi ,nu-l vei mai primi niciodată.

Amundoi se luptau degeaba , căci oricine i-ar fi văzut ar fi simţit doar scântei.Scântei ale unui sentiment curat.

Împreună erau atât de perfecţi , separaţi imperfecţiunea reuşea să se strecoare pe a locuri.

Ştiţi voi , ăsta-i cursul Universului , şi e greu de întrerupt.

Singura lor problemă era teama.Se temeau amundoi să-şi împărtăşească sentimentele , de parcă dacă unul dintre ei ar fi deschide gura Universul ar pica peste ei ca pisele unui domino.

Ea era atât de puternic înrădăcinată în inima lui , încât nici măcar el nu-şi dădea seama.Stătea doar şi îi contempla existenţa şi frumuseţea secretei lui roze.

Ajunşi , el o trase spre căldura pieptului lui şi îi sărută creşteul capului , fiindu-i frică să-i dea drumul.

Ea doar savura momentul.Învăţase că veşnicul citat „Trăieşte clipa” chiar avea noimă , aşa că acum se chinuia doar să-i înveţe parfumul şi textura fină a pielii.

Astfel uită de tot ceea ce-i urla acolo , în căpşor.Se lăsă cuprinsă de senzaţia aceea înălţătoare , şi aruncă tot ceea ce o îngrijora de-o parte.

-Noapte-bună , Roza , spuse el lăsând-o să intre în casă.

-Pa , Damian , spuse ea învârtindu-şi o şuviţă de păr.

Fata intră pierdută , îl salută pe Ibrahim şi-şi găsi drumul spre cameră.Se aşeză pe pat , şi începu să plutească.Nu credea că ea ar mai putea simţi vreodată ceea ce-i străfulgera inima acum.

Damian , se trezi cuprins de-un adânc dor de-a o mai ţine în braţe.Dar munca se suprapuse desigur , sentimentelor sale.

Scoase o ţigară , o aprinse rapid , apoi se aşeză pe prima bancă ce-i ieşise-n cale.Acum că Sam Serevin dispăruse , munca lui avea să fie mai uşoară iar banii mai mulţi.

Privi o singură dată luna , de parcă aceasta i-ar fi stat pe umărul stâng şi i-ar aproba gândurile.

Luă telefonul mobil din buzunar , şi căută numărul lui Joseph  la apeluri recente.

-Bună , Joseph.Sunt eu , Damian.

-Desigur , spuse interlocutorul.

-Te-am sunat ca să punem la punct ultimele detalii.

-Ştiu.Uite , avionul va face o oprire în Londra înainte de-aş continua drumul Franţa-Hong Kong.Acolo trebuie să-i prindem!Tu trebuie doar să-ţi aduci echipamentul şi norocul , de restul mă ocup eu.

-Mulţumesc , Joseph.

-Ok , acum ţi-o spun sincer , n-am mai văzut hoţ mai de treabă ca tine.

-Mă simt măgulit.Bine , Joseph.Ne vedem peste două zile.

Şi închise.

 

***

 

-Spune-mi că glumeşti , Ibrahim , te rog … imploră Roza privind computerul.

O dată cu rugăminţile ei , reluă amintirea nopţii trecute , când sărutul cu Damian îi făcu inima să tresare.

-Nu , Roza , uită-te şi tu…

Calculatorul o detronă , o dată cu stabilitatea ei.Pe ecran , scria sec , de parcă cineva ar tachina-o neîncetat :

 

Damian Davyson – UNIDENTIFIED

 

-Cum adică neidentificat?

-Adică necunoscut , inexistent!

-Off , ştiu ce înseamnă în dicţionar „necunoscut”,zic că nu-i posibil aşa ceva!

-Am căutat în toate bazele de date din lume , calculatorul nu minte , spuse băiatul dând o notă şi mai stresantă acelei dimineţi.

-Nu , dar Damian clar mă minte cu ceva!realiză fata pierzându-şi fărâma aceia de speranţă , gândul acela că poate până la urmă calculatorul putea greşi.

Se trânti nervoasă într-un fotoliu , pierzându-se.Era la linia aceia subţire între furie şi raţiune.Cum putea merge totul atât de lent , atât de malefic?

Şi ce avea să facă?Doar nu o să se ducă la Damian şi să-l întrebe „Hei , D. , de ce numele tău nu există în baza de date?De ce tu exişti dar nu eşti înregistrat ?”

Defapt , dacă se gândea mai bine , era totuşi o idee strălucită.Aşa avea să le rezolve pe toate odată pentru totdeauna.

Se strecură înapoi în camera ei , îmbrăcă o pereche de blugi şi un pluover mov , apoi îşi prinse părul şi dispăru cu revolverul în buzunar.

Trupul ei tremură de furie atunci când intrând în maşină , începu a o goni spre apartamentul lui Damian.

De ce se juca viaţa asta cu ea?O învârtea ca pe zaruri , când dădea punctajul maxim , când pica doar la două punctuleţe!

Scoace din torpedou o ţigară cu arome de portocală.O aprinse , şi trase din ea , până când roţile scârţâiră în faţa blocului lui Damian.

Ieşi din maşină , aruncă ţigara şi o stinse cu vârful patofilor cu toc , de culoarea smaraldului.

Apoi , asemeni unui cub de sticlă , plăpând ce se rostogoleşte , ea grăbi pasul către uşa apartamentului.

Ajunsă acolo , bătu timp de cinci minute.Nimic.De parcă putea fi altfel , gândi săraca fată aruncându-şi privirea spre tavanul holului.

Ştiţi doar că Domnul ne îndrumă privirea adesea către locul corect.Astfel spus , Roza , ridicând privirea , zări o cheie sprijiniţă de plăcuţa agăţată deasupra uşii.

Chicoti sinistru.

Perfect!Cheia spre o altă lume …

Se întinse puţin şi apucă cheia.Trase aer în piept , verifică dacă revolverul era încă în buzunar , şi deschise uşa.

Damian nu era acasă.Câteva farfurii stăteau pe măsuţa din sufragerie , în timp ce patul din dormitor era complet răvăşit.

Roza se regăsi în faţa bibliotecii pe care el i-o arătase în dimineaţa aceia , reluă cu grijă amintirile.

Tot aici îi dădu şi cartea în care se găsea subliniat citatul lui DaVinci.

Atunci , cuivntele lui Serevin o izbiră :

-Leonardo daVinci , domnişoară.El e cheia.

-Se întâmplă ceva , şi eu trebuie să aflu ce.Acum am două cazuri pe cap , unul fantomatic şi altul personal!

După câteva priviri fără nici un folos , Roza părăsi încăperea , lăsând cheia acolo unde o găsise.