Tag Archive: Ralu.Inspiration.


Pentru voi , câteva fărâme de suspans , inimă şi jar.Următorul capitol se va intitula *Scântei* şi cu puţin noroc , îl aveţi sâmbătă.

Câteva versuri care să vă poarte imaginaţia departe , între norişori:

 

Capitolul XVI : Scântei

<<vibra tăcut secunda pătimaşă, vinovată,
sburând un sbor mistuitor, frenetic,
cuvântu-abia mai tresărea-ntre noi
şi levita nedumerit, flămând, besmetic>>

Valeriu Ciungan , „Blues”.

 

„Simţi?O bătaie de inimă , două , trei , şi totul se preface în pudra inimii tale.Neagră , dispersantă , asta ieşti tu.Ceva ce iubeşte prea mult ca să nu ierte, ceva ce iubeşte prea mult ca să rănească.Eşti o jucărie infimă de care societatea se desparte clipind din pleoape.Doar prietenii îţi sunt aproape , doar ei îţi dau aripi şi te înţeleg.Ei şi familia.Restul sunt simple creaturi ce te înconjoară , ornamente ale vieţii.

Te lupţi împotriva celor din jur cu o putere ascunsă , ce porneşte de acolo de undeva.Lupţi zi şi noapte , răzbeşti prin negura amară a vieţii … dar degeaba.

La capătul tunelului o luminiţă abia clipoceşte , dar te lupţi să ajungi la ea chiar dacă sute de oamenii cu vorbele şi mâinile lor încearcă să te doboare.

Îţi spui că ai luptat destul , că vrei doar o secundă se te odihneşti , dar aceiaşi ochi albaştri , de gheaţă , te ridică din nou de la sol , rugându-te cu glasul înfundat de lacrimi să-ţi continui drumul , să-ţi găseşti calea.

Continui , şi cu alte trei bătăi nebuneşti ale inimii , reuşeşti.

Ca în orice film de pe marele ecrane , lumina aceea albă se întinde , cuprinzându-ţi trupul secat de viaţă.

Inspiri aerul proaspăt , laşi cenuşa sufletului tău să se reunească , formând ceea ce ai pierdut pentru o răsuflare.Inima.

Te uiţi în jurul tău , nimic.Nu mai vezi aceiaşi ochi în care te înecai.Nu mai simţi albastrul nepreţuit ce îţi încălzea obrajii şi inima.

Au dispărut.Şi odată cu ei şi curajul tău.

Te opreşti o secundă să asculţi liniştea.El a dispărut.

Inima ta vrea să moară din nou , nu mai vrea să răzbată singură în aceasta crudă lume.Şi totuşi , doi ochi stranii atât de cunoscuţi îţi încadrează mintea.

Te uiţi la soarele orbitor , inspiri încă odată aerul cald , apoi laşi ochii aceia albaştri de-o parte şi îţi găseşti altă cale.

-Adio , spuse Roza , fluturându-şi mâna albă asemenea petalei unui crin.”

 

Capitolul IX :Umbrele rămân umbre

Din punctul de vedere al Rozei :

Razele soarelui abea loveau perdeaua fină din borangic , dar aerul în jurul nostru era oricum fierbinte.

-Nu-mi vine să cred că eşti agent secret , spuse Dem zâmbind melancolic.Din copilul timid şi nevinovat ce erai ai ajuns o SuperWoman.

-E cam mult spus , l-am informat trecându-mi degetele prin părul lui.

-Care a fost cea mai plapitantă misiune ? mă întrebă sărutându-mă uşor.

-Când m-am luptat cu Yeti.

Făcu ochii mari cât cepele.

-Glumeam , Dem.

Mă trase mai aproape de el .

-Chiar vreau să ştiu , Roza , mă anunţă.

-Ah , cred că încă mai lucrez la cea mai palpitantă misiune.Defapt sunt în Veneţia să caut indicii despre cel mai mare hoţ al momentului.

-Ca în filmele cu Bond , nu?

-Ceva de genul acela numai că mult mai real .

Mi-am unit încet buzele cu ale lui , trăgându-l peste mine.Mâinile lui coborau dureros de uşor pe talia mea.Eram bine.

Dar , desigur , ca în orice scenariu romantic PDA-ul meu începu să facă gălăgie.

-Uite asta înseamnă să fii agent secret , am spus nervoasă.Alo?

-Roza , îmi pare rău că te deranjez , începu şeful meu.Dar am ceva foarte important să-ţi comunic.

-Ascult …

Sau încerc să ascult.Dem începu să-şi plimbe buzele pe gâtul meu.

-Am făcut câteva cercetări cu privinţă la viaţa lui Hyde Davidson în Veneţia şi am aflat că a avut un apartament.Ai o foaie să notezi adresa?

-Imediat…

Am luat ambalajul de la ţigările cu aromă de portocale.Le-am răsturnat pe toate în pat şi cu un pix de pe noptiera lui Dem în mână, am spus:

-Puteţi să-mi daţi adresa , domnule.

-Strada Belirs , bloc Elire , apartamentul 21.Gata?

-Da , da , mulţumesc.Imediat plec să verific.

-Succes.

Am închis telefonul cu un click scurt.Trăgând pe mine rochia de seara trecută i-am spus lui Dem :

-Dacă vrei să vii cu mine , schimbă-te şi ne vedem în douăzeci de minute în faţă la Metropole.

-Primul meu caz , iei!

-Ne vedem acolo , am spus ieşind din cameră şi păşind pe podul ce făcea legătura cu realitatea.

De la Dem până la hotel nu făceam mai mult de cinci minute alergând , aşa că mi-am dat jos tocurile , şi simţind pământul fierbinte am început să fug.Aveam noroc.Dimineaţa chiar nu ieşea nimeni , altfel toată lumea s-ar fi uitat la mine ca la cea mai ciudată fiinţă de pe planeta.Eram în rochie elegantă, lungă şi bleu , alergând desculţă şi cu părul răvăşit.Grozav!

Ajungând în camera mea , am realizat că nu aveam timp nici măcar pentru un duş.Neluând în seamă căldura dogoritoare de afară , am tras pe mine o pereche de blugi negri , un tricou de aceiaşi culoare şi mi-am prins părul într-o coadă de cal.

La revedere , senzualitate!am spus aruncând tocurile de zece centimetri şi luându-mi pantofiorii mei speciali de agent secret.Erau făcuţi ca să nu alunec şi ca să-mi susţină greutatea în caz că trebuia să mă caţăr pe clădiri.

Am umplut un ghiozdan cu toate lucrurile de care aveam nevoie.Arme şi lucruri ce-mi puteau fi de folos în cercetare.

Apoi , desigur , privind ceasul , am zbughit-o pe uşă afară.

Dem era la recepţie , afişându-şi aerul cuminte.Era îmbrăcat într-o pereche de blugi gri şi un tricou alb.

Când m-a văzut aşa agitată , mi-a spus:

-Chiar şi ca agent secret , nu ţi-ai pierdut firea cu totul.Eşti aceiaşi Roza care se agită la fiecare mişcare.

-Taci şi mişcă , i-am spus râzând.

-Da , şefa!

Din punctul de vedere al *autorului*:

Roza o cotise imediat la dreapta , după ce trecu de punctul de intersecţie.

În faţa ei erau acum un grup de clădiri , fiecare cu câte patru etaje.Se uită atentă la adresele scrise pe nişte plăcuţe ruginite.

Ultimul bloc , din spate , era blocul unde Domnul Holmes găsise apartamentul lui Hyde Davidson.Vopseaua începea să cadă odată cu tencuiala.Blocul era jertpelit , dar părea cu mult mai sigur decât lăsa să se vadă.

-Pe aici , îi spuse Roza lui Dem prinzându-l de mână.

Intrară într-o completă linişte.Dem vroia să facă o glumă , să înveselească atmosfera , dar ceva din prezenţa puternică a Rozei îl făcu să tacă.

Scări.Urcară trei trepte , când Roza îl avertiză , parcă citindu-i gândurile:

-Să nu scoţi un sunet , Dem.Poate nu trebuia să te iau cu mine , se automustră Roza.

Dem doar o strânse mai tare de mână , şi o încurajă să-şi continue drumul.

Bun , până acum totul era bine.Urcară până la ultimul etaj.Primul apartament purta pe uşa murdară , de lemn , numărul 21.Asta era!

-Îndepărtează.

Roza forţă clanţa . Nimic.Apoi folosindu-se de ideea că dacă avea să încerce forţa brută va reuşi , îşi canaliza toată greutatea trupului în umăr , izbind uşa.

Cu un bang pronunţat şi cu o scânteie de durere , uşa căzu sub forţa trupului ei.

-Pe bune?întrebă Roza enervată atunci când în faţa ei se afişă acum un sistem de securitate din acela şmecher.

-Pot să mă apropii?întrebă Dem.

-Da , oricum am dat-o rău de tot în bară …spuse Roza trecându-şi palmele peste frunte.

Două perechi de fire , un rând albastru şi unul negru se încolăceau , ambele întâlnindu-se în spatele unui dispozitiv mic , triunghiular.

Roza se aplecă , privind mai atent dispozitivul.Era negru , pe fiecare latură având câte cinci numere.

Cum combin eu cincisprezece numere astfel încât să-mi iasă un cod de trei cifre corect.

Şi atunci îi veni în minte una dintre lecţiile Domnului Holmes.Pentru a tasta codul ai nevoie de mâini.Degetul uman lasă amprente şi la cea mai mică atingere.Asta ar însemna că numerele pe care praful este într-o cantitate mai mică şi care conţin mai multe amprente sunt cele ce formează codul.

Dem o privea curios pe Roza.De unde toată această chestie strict-secretă?Defapt el făcu Academia doar vreo patru ani ştiind de existenţa ei.Roza era în clasa a noua când el termină liceul şi se pregătea pentru facultate.Cine ştie ce se întâmplă după aceea ?

Detectivul nostru scoase un aparat micuţ , sub forma unui stilou cu o perie în vărf.

-Ce faci cu lucruşorul ăla?întrebă Dem din instinct.

-Aflu codul!spuse Roza deja concentrându-şi atenţia mai mult pe treaba ei.

Răsuflă uşurată.După câteva manevrări sub tensiune , ceea ce îşi dorea apăru cu nonşalanţă.

2  1  6

Simplu.Cu broboane de sudoare ameninţându-i fruntea , Roza se avântă şi tastă codul.2  1  6.

Veşnicul bipăit era acum un zumzăit ce o ţinu pe Roza în suspans mai mult de şapte secunde.De ce e totul atât de greu şi complicat?Nu poate să facă puţină gălăgie şi după aceea să se deschidă?Nu , se gândi Roza , dacă ar fi fost atât de simplu , unde ar fi dispărut toată senzaţia aceea de reuşită şi genialitate ce o cuprindea acum.

Apăsă din nou clanţa.

-Vrei o alună?întrebă Dem ridicând de pe masa din încăperea ce li se deschise un bol de cristal.

-Nu , spuse atentă la orice detaliu Roza.Nu avem timp.

Se învărtiră de trei ori prin camere.Erau două , unite printr-un hol întunecat .

-Ce-i ăsta ?

Spuse Dem privind circumspect un buton roşu ce clipocea dintr-o dată.Dem şi Roza nu-l observaseră până acum.Parcă era Dede din Dexter.

-Ce face acest buton?spuse Roza amuzată.

Din punctul de vedere al lui Damian :

Alarma aia era moartă de vreo zece ani . Vorbeam de alarma din Veneţia , acolo unde am ascuns câteva dintre cuceririle mele.

Roza , deisgur , m-am plesnit mental . Bineînţeles că era ea , şi dacă nu aveam să zbor acolo cât mai repede tot locul avea să facă booom.Era setat pe distrugerea a oricărei fiinţe care nu introduce al doilea cod.

Şi dacă aveam dreptate , ea nu găsise decât primul cod.Îmi era frică că avea să dispară.Îmi era frică pentru prima dată de viaţa mea strict secretă.

Din punctul de vedere al Rozei:

-Ce?Nu , nu , nu.Dem , NU!

Am spus prinzându-l de tricou şi încercând să-l dau la o parte.Dar el , cu ultimul zâmbet mă trase în braţele lui , îmi sărută creştetul capului şi îmi spuse relaxat:

-Cred că ar trebui să pleci acum.

-Ţi-am zis să nu apeşi pe nici un buton , am început să ţip luptându-mă cu lacrimile ce mă răneau.

De ce l-am adus?Ştiam ce se va întămpla.El avea să dispară salvându-mă pe mine.Mereu făcea aşa.

Câteva secunde mai tărziu.

Simţi?O bătaie de inimă , două , trei , şi totul se preface în pudra inimii tale.Neagră , dispersantă , asta ieşti tu.Ceva ce iubeşte prea mult ca să nu ierte, ceva ce iubeşte prea mult ca să rănească.Eşti o jucărie infimă de care societatea se desparte clipind din pleoape.Doar prietenii îţi sunt aproape , doar ei îţi dau aripi şi te înţeleg.Ei şi familia.Restul sunt simple creaturi ce te înconjoară , ornamente ale vieţii.

Te lupţi împotriva celor din jur cu o putere ascunsă , ce porneşte de acolo de undeva.Lupţi zi şi noapte , răzbeşti prin negura amară a vieţii … dar degeaba.

La capătul tunelului o luminiţă abia clipoceşte , dar te lupţi să ajungi la ea chiar dacă sute de oamenii cu vorbele şi mâinile lor încearcă să te doboare.

Îţi spui că ai luptat destul , că vrei doar o secundă se te odihneşti , dar aceiaşi ochi albaştri , de gheaţă , te ridică din nou de la sol , rugându-te cu glasul înfundat de lacrimi să-ţi continui drumul , să-ţi găseşti calea.

Continui , şi cu alte trei bătăi nebuneşti ale inimii , reuşeşti.

Ca în orice film de pe marele ecrane , lumina aceea albă se întinde , cuprinzându-ţi trupul secat de viaţă.

Inspiri aerul proaspăt , laşi cenuşa sufletului tău să se reunească , formând ceea ce ai pierdut pentru o răsuflare.Inima.

Te uiţi în jurul tău , nimic.Nu mai vezi aceiaşi ochi în care te înecai.Nu mai simţi albastrul nepreţuit ce îţi încălzea obrajii şi inima.

Au dispărut.Şi odată cu ei şi curajul tău.

Te opreşti o secundă să asculţi liniştea.El a dispărut.

Inima ta vrea să moară din nou , nu mai vrea să răzbată singură în aceasta crudă lume.Şi totuşi , doi ochi stranii atât de cunoscuţi îţi încadrează mintea.

Te uiţi la soarele orbitor , inspiri încă odată aerul cald , apoi laşi ochii aceia albaştri de-o parte şi îţi găseşti altă cale.

-Adio , spuse Roza , fluturându-şi mâna albă asemenea petalei unui crin.

De ce ?De ce nu are niciodată răspuns .  Rişti să cazi în neant dacă mai întrebi mult de ce .Lacrimile mele erau război cu sufletul , plângeam degeaba.Eram în propria mea luptă cu morile de vânt , eram pierdută.Totuşi în adâncul meu , simţeam raza mea de adevăr.Era prea târziu.

Capitolul VIII : Inimă albastră

Din punctul de vedere al Rozei:

Spune-mi că de doar o umbră a trecutului!

Mâinile lui continuau să mângâie alene clapele pianului , dar privirea aceea albastră mă ţinea captivă.

Şi atunci se întâmplă din nou.Privirile noatre se legară , şi mesajul lui a ajuns la mine.

Trupul lui se ridică de pe bancheta pianului , încă nelăsând clapele , dar curând un alt băiat îi luă locul.

Apoi amundoi , parcă legaţi de un fir invizibil , ne-am îndreptat către ieşirea.

Ajunşi în recepţie , n-am îndrăznit să ne apropiem unul de altul , şi continuând să ne jucăm rolurile în basmul incredibil am ieşit afară.

Luna ne învelea cu lumina-i albăstruie şi sunteul valurilor ce se spărgeau de doc ne liniştea mintea.

I-am urmat trupul neschimbat , la fel de mlădios şi subţire , către un loc mai retras.

Privindu-i necredinţa de pe chip , m-am apropiat din ce în ce mai mult de el , până când doar câţiva centimetri ne mai despărţeau.

I-am luat mâna într-a mea , scântei cuprinzându-mi trupul şi înceţosându-mi mintea.Nu îmi venea să cred!

-Roza , tu eşti ? spărsese vocea lui moale liniştea.

Drept răspuns mi-am scos masca , aruncând-o pe o bancă din apropiere.

El nu îndrăznea să se mişte.Mi-am făcut drum către chipul lui şi i-am scos masca.Ochii aceia după care mă topeam străluceau mai ciudat ca niciodată.

Mi-am trecut vârful degetelor peste obrazul lui.Oh , Doamne , cât mi-a lipsit!

Într-o secundă m-a tras în braţele lui , afundându-şi chipul în părul meu.Îi simţeam parfumul caracteristic a portocale şi ţigări.Era acelaşi Dem Elleonor de care mă îndrăgostisem în gimnaziu.

-Dem , eu …

-Nu-mi vine să cred că eşti aici.

Continuă el propoziţia.Ne completam din nou.

Mă strânse mai tare în braţe , parcă încercând să-şi demonstreze că eram reală.

-Sunt aici , Dem.

-Când te-am văzut acolo , în sală am crezut că eşti doar o fantomă.

I-am ridicat chipul în palmele mele .

-Se pare că sunt mai reală decât ai putea tu crede , am spus zâmbind.

Atunci ochii lui se îndreptară spre buzele mele şi ştiam ce va urma.

Se apropie periculos de mine , înainte şoptindu-mi :

-Nu ştii de când îmi doresc să fac asta .

Îşi trecu degetul mare uşor peste buzele mele , trezindu-mi fluturaşii din stomac.

Apoi totul se transformase în magie.Trupul şi buzele lui se uniseră cu ale mele.Erau fierbinţi ca jadul şi ceva în mine ardea asemenea soarelui.

Sărutul lui fusese întâi calm , dulce , senisibil.La fel ca el.Vroiam să păstrez momentul acela pentru totdeauna.

Dar imediat după ce amundoi am respirat contratimp , gurile noastre se uniră din nou.De data aceasta mâinile lui alunecară pe spatele meu , lipindu-mă şi mai tare de el.Limba lui juca periculos cu a mea.Totul în jurul meu se încălzea şi mai tare.

După alte minute nebuneşti , buzele lui se dezlipiră de ale mele . Îşi sprijini fruntea de a mea , amundoi respirând greu.Eram vrăjită.

-A fost mai frumos ca într-un vis , spuse atingându-mi încet gâtul.

-Ştiu.

-Nu te-ai schimbat deloc , îngerule.

Am chicotit.

-De ce râzi?spuse amuzat .

-Toată lumea spune că sunt un înger , dar crede-mă după sărutul ăsta vreau prea multe.

Îmi întoarse un zâmbet dulce .

-Nu mai zâmbi aşa.Mă nenoroceşti , l-am avertizat.

Trasă conturul bărbii mele cu buzele.

-Văd că nu încerci prea mult să te opreşti , am continuat.

-Roza , spuse cu o voce gravă , mi-ai lipsit atât de mult şi am trăit ani de-a rândul cu gândul că eşti o plăsmuire a imaginaţiei mele încât nu pot şi nu vreau să mă opresc.

-Ok , am spus nonşalant , ridicând din umeri.

El râse cu putere.

-Nu-ţi pare rău , nu-i aşa?

-Şi mie mi-a fost dor de tine , Dem , i-am răspuns.

Din punctul de vedere al lui Damian :

Era o zi seacă.Acum că nu mai aveam cu cine să mă joc.Era de-a dreptul plictisitor să stai între patru pereţi din ăia ” strict secreţi ” şi să construieşti tot felul de jucării performante.Nu că nu mi-ar plăcea , dar fără Roza prin preajmă devenea puţin plictisitor.

Aş putea să o sun ? Nu , ar părea mult prea ciudat şi chiar n-am chef să mă duc la maimuţioul ei să-l rog să-mi dea numărul ei de telefon.

Lăsând-o pe Roza ascunsă într-un colţişor din mintea mea , mi-am axat atenţia pe planul meu .

Era simplu.Peste o lună tabloul prea renumit , engimatic şi genial al lui Da Vinci avea să fie mutat de la Muzeul Luvru către Muzeul din Tokyo , la fel ca în 1974.

Atunci aveam să apar eu , şi desigur , să împrumut tabloul Mona Lisei.Avea să fie o muncă destul de uşoară.

După aproximaţii , tabloul avea să fie transportat cu un avion de maximă siguranţă şi ţinut într-o cutie din sticlă incasabilă.Aveam de trecut peste vreo zece agenţi super echipaţi , dar mă descurcam eu . Trecusem şi prin chestii mai urâte în toată cariera mea de hoţ.

Toată după amiaza acelei zile m-am afundat în calcule şi posibilităţi , încercând să uit zâmbetul acela de agent secret al Rozei.

Pe la vreo 5 p.m. hotărâsem că am muncit destul , şi că o pauza nu avea să-mi strice.

Aşa că tastând toate codurile posibile şi strecurându-mă cu grijă afară din ascuzătoarea mea , am luat-o încet spre Bourbon.Aveam să-mi iau un ceai , apoi să o şterg acasă şi să fac un duş.

Soarele începea să apună puţin câte puţin , împrăştiind de data aceasta raze mov , ce se amestecau cu cele roşiatice la orizont.

-Frumos , am spus intrând pe uşa cu clopoţei a cafenelei mele favorite.

I-am cerut chelneriţei , roşcate – era o culoare cam ciudată pentru o femeie de origine chineză – un ceai negru , adică ceai din frunze complet oxidate.

Dacă ajungi să trăieşti în China de vreo 3 ani , începi să cunoşti cum merg treburile pe aici , iar mie chiar îmi plăceau ceaiurile lor.

M-am aşezat pe un fotoliu moale , roşu şi am început dintr-o dată să meditez la cariera mea.

Ce eram eu ? Un băieţaş a cărei copilărie şi adolescenţă fusese distrusă , şi care acum , ca în orice film de pe marele ecrane , ducea o viaţă deplorabilă şi plină de minciuni.Problema era că nu prea vroiam să renunţ la viaţa aceasta , cel puţin nu acum.Careira-mi strălucitoare de impostor ascundea durerea şi mă făcea incredibil de puternic.

Poate nu eram eu … poate mă credeam prea puternic şi de neînvins , dar pe moment îmi plăcea de mine şi eram sigur că nimeni nu-mi va mai distruge sufletul de acum în colo.

Probabil acesta era motivul pentru care nu vroiam să renunţ la viaţa aceasta.Era ca o pelerină care îmi proteja inima.

Am tăcut mintal când Serevin apăru îngâmfat în faţa.

-Chiar de tine aveam chef acum , am pufnit enervat.

-Şi eu mă bucur să te văd , Damian.Cum o mai duci ?

Spuse trăgându-şi un scaun şi aşezându-se lângă mine.I-am dat eu voie?

-Nu vreau să vorbesc cu tine acum , Sam.

-Parcă eşti un copil de doi ani , care nu şi-a primit jucărica.

-Roza e plecată pentru două zile , cu treburi ” de servici” , i-am explicat.

Dar degeaba îmi băteam gura cu Sam Serevin.

-Ah , eşti trist că a plecat domnişorica Cantemir , m-am prins.

Mdap , ce deştept eşti tu.Mi-a trebuit mie să fac echipă cu Serevin.Problema lui e că este prea prost ca să se prindă că e doar un pion pe tabla mea diferită de şah.

-Oricum , am venit aici ca să te întreb cum rămâne cu Pontul ce mare.Cum împărţim banii ?

-Asta era.Vii doar după pradă , şerpoiule.Nu o înţeleg pe şoţia ta.Eh , cred că va fi ceva de genul eu 70% , tu 30% că doar eu fac treaba cea mai grea.

-Cam puţin , începu Sam.Ce zici de 40 % – 60% ?

-Nu juca jocul ăsta cu mine , Serevin ! l-am avertizat.Rămâne aşa sau nimic.

M-am ridicat , am luat ceaiul şi trăgându-mi gluga peste cap am ieşit din cafenea.În urma mea  l-am auzit pe Serevin :

-Şerpoi eşti tu , băiete.

Amuzant.

Din punctul de vedere al Rozei :

Mă ridicase în braţe . N-am zis nimic , doar mi-am sprijint capul de umărul lui , inspirându-i aroma genială.

* – Stimaţi elevi , spuse domnul Nyd , profesorul de filologie.Pentru ora viitoare v-am pregătit o surpriză.Astăzi vă voi prezenta echipele , şi până Vineri aveţi de făcut un proiect împreună.E simplu : aveţi de prezentat cartea favorită din puncte psihologie.Adică ce este de capul eroului principal şi care este povestea lui…Bun , acum că s-a înţeles , să prezint echipele:

Jasmine Edin cu Jhon Veer

Geanine Castle cu Jill Herin

Şi a continuat aşa până când a ajuns la mine.

-Roza Cantemir  din nefericire nu mai avem partener şi pentru tine , dar … pentru că eşti o fată atât de deşteaptă un elev mai mare s-a oferit voluntar să ne ajute.

Am ridicat surprinsă privirea.Cine s-a oferit?

-Roza Cantemir vei face echipă cu Dem Elleonor.

Am tresărit.Apăruse de după catedra profesorului , aşa dintr-o dată.Zâmbea calm , dulce.Ochii aceia m-au uimit din nou.*

-M-ai ţii minte ora lui Nyd?l-am întrebat chicotind.

-Aia în care m-am oferit voluntar numai ca să petrec mai mult cu tine?râse la rândul lui.

-Mdap , aia .Unde mergem ?

-Secret , spuse sărutându-mi creştetul capului.

Am mers în linişte printr-o grădină înaltă , verde şi plină de trandafiri.

-Roze la fel de frumoase ca Roza mea , spuse poetic.

Ăsta era el , un suflet senisibil , închis , care se deschide doar când simte dragoste.

Apoi am urcat într-un apartament . Era superb.Mic şi elegant , atât de aproape de valurile zgomotoase.Un pod unea două ferestre .

-Treci prin fereastră , spuse cu atenţie . Strecoarăte pe pod şi intră în camera cealaltă.

I-am urmat instrucţiunile.

Cu grijă am trecut prin perdeaua de borangic a celeilaltei camere.Aici era şi mai frumos.Un pat mare şi alb încadra încăperea , totul aranjat cu grijă într-un mod modest.

-Deci unde suntem , am spus punându-mi mâinile în şold şi privindu-l printre gene.

-La mine acasă , răspunse simplu.

Se apropie de mine şi începu să mă sărute uşor , trecându-şi vârfurile degetelor peste gâtul meu.M-am cutremurat , simţind aceleaşi scântei ce spunea că seara aceasta va fi destul de nebună.

Am văzut un pachet de ţigări pe noptieră , m-am despărţit de Dem al meu şi le-am luat.

-Aromă de portocale ? am râs.De-asta parfumul tău e aşa excentric.

Am luat o ţigară şi am aprins-o cu bricheta înghesuită în pachet.

Fumul se strecură cu grijă în plămânii mei , făcând din mine cea mai euforică persoană de pe plantă.

Mişcându-mă graţios , m-am lipit de Dem şi i-am muşcat provocator buza de jos.


Personaj nou ;

 

Personaj nou :

 

Dem Elleonor , îngerul nostru cu ochi albaştri întruchipat de nimeni altul decât:

Domnul Ian Somerhalder.

 

Sper să vă placă , Ralu.

Capitolul VII : Umbrele trecutului . Ultima parte .

Din punctul de vedere al *autorului* :

Roza coborî din gondolă cu un semizâmbet.Îi oferi băiatului câţiva euro şi uitându-se în jurnalul pe care îl găsise , văzu adresa casei bătrânei : Piaţa San Marco , Grande , Numărul 21.

Dupa o plăcuţă albastră , de pe care vopseaua se decojea parcă uscată de soare , trebuia să o ia la stânga.Urmă cursul şi în curând ajunse.

Impozantă , în faţa ei se regăsea o vilă frumos structurată , în stilul acela rece şi somptos , demn de Imperiul Roman.

Erau zece ferestre , la fiecare câte o perdea aurie , şi patru dintre ferestre continuându-se cu un mic balconaş , umplut de flori.Vila era într-un fel ascunsă de portocali care se dezvoltaseră destul de mult în înălţime.

Dintr-o dată Rozei i se făcu poftă de o portocală.Iammi!
Dar îşi scutură rapid acel gând năstrâuşnic din cap.

Ajungând la uşa clădirii ciocăni înainte de a mai căuta o sonerie.Se gândea că cine ştie ce servitor cu năsucul pe sus avea să-i răspundă , dar nu fusese aşa.

După un minut , în cadrul uşii apăru o doamnă în jur de 60 de ani îmbrăcată excentric.Peste rochia verde , subţire , de culoarea smaraldului purta un şal auriu cu model de leopard.

Părul vopsit într-un roşu ţipător atrăgea oricum atenţia.Mdap , asta trebuia să fie vrăjitoarea noastră.

-Gala Lupo , vă pot ajuta cu ceva?spuse doamna noastră într-o engleză stricată.Probabil înţelese că Roza nu era de pe a locuri.

Hmm , deci acesta este numele ei -gândise Roza.

-Roza Cantemir , se prezentă , aş vrea să vă pun câteva întrebări în legătură cu jaful de acum mulţi ani. Este vorba cu ceva foarte important , spuse Roza arătându-i legitimaţia.

-Da , da , desigur .spuse femeia agitată.Întraţi , domnişoară.

Deşi femeia era destul de împopoţănată , plină de tot felul de bijuterii şi cristale , încăperea în care o conduse pe Roza era aranjată cu bun gust.

Observând un glob de cristal , câteva cărţi de joc şi câteva plante uscate  ce chiar miroaseau frumos , Roza realiză ce aceea trebuie să fie camera pentru  ” ghicit „.

Gala o invită să se aşeze pe una dintre giganticele perne roşii ce împânzeau podeaua.

-Cu ce vă pot ajuta , domnişoară?

-Doamnă Lupo , îmi puteţi descrie cu exactitate ce s-a întâmplat în acea zi ; v-aş fi recunoscătoare dacă v-aţi aminiti fiecare detaliu.

-Voi încerca , scumpo , dar memoria mea nu e chiar aşa de extraoridinară chiar dacă mă joc cu spiritele.

Desigur!pufni în mintea ei sceptică Roza.

-Totul începea într-o zi calduţă de primăvară.Vântul adia încă liniştit , iar eu la acea vreme locuiam la Rivierre.Era o zi frumoasă pentru a invoca spiritele şi a prevede viitorul , aşa că am ieşit afară , pe băncuţa din faţa blocului.Aşteptam un client ce mă sunase cu câteva ore înainte că va veni , când prin faţa mea trecu un băiat ce mi-a atras atenţia.Aura lui sclipea slab , fiind la limita depresiei.Ştii tu , domnişoară Roza , fiecare om are o aură.Numai noi , persoanele ce comunică cu spiritele o putem vedea.Dar să ne întoarcem.L-am văzut pe băiatul acesta şi din fire curioasă l-am întrebat dacă ar vrea să-i ghicesc în palmă.Ochii ciudaţi , crede-mă că erau cei mai ciudaţi ochi pe care i-am văzut vreodată , mă sferdeliseră îndelung apoi cu o agilitate incredibilă se aplcă asupra mea şi trase de colierul buncii mele până când cheiţa cedă.Imediat după aceea dispăru ca o fantomă.

Ca o fantomă , desigur.râse copila noastră.Hyde Davidson era hoţul ei.

-Mi-l puteţi descrie?

-Nu ştiu prea multe , copilo.Era înalt , cu un păr cafeniu , şi trăsături europene.

-Mulţumesc pentru efortul depus , Gala Lupo.

-Nu aveţi pentru ce . Dar dacă tot vă aflaţi aici , nu aţi vrea să vă citesc în cărţi?

De ce nu ? Chiar am chef de ceva aventură , gândi Roza.

-Bine.S-a făcut.

Gala adusese nişte lavandă uscată şi o împrăştie pe măsuţa din mahon aflată în mijlocul încăperii.Apoi amestecă nişte cărţi stranii , diferite de cele obişnuite.Privind-o cu ochii ei negri , mari , Gala îi întinse Rozei un set de cărţi şi o rugă să aleagă patru dintre ele , fără să le vadă.

Copila , intrigată de prostia cu iz misterios a doamnei Lupo făcea tot ceea ce i se cerea.

Aşa că , în curând pe masa neagră erau aşezate patru cărţi cu desene ciudate.

  1. Prima exprima o broască ciudată , cu ochi albaştri.Jumătate din broască era în flăcări asemenea Iadului , cealaltă era înconjurată de luminile Raiului.
  2. Cea de-a doua prezenta un curcubeu peste cadavrele câtorva soldaţi.
  3. A treia era deneînţeles.O femeie cu părul alb era densenată astfel încât din orice colţ ai privi-o chipul ei rămânea acelaşi.Trupul ei era învelit într-o pătură neagră , în contrast cu pielea-i îngerească.
  4. A patra era de-acum fără noimă.Două mâini se întindeau spre aceiaşi rază de soare , dar una dintre ele , cea cu piele mai întunecată era parcă din ce în ce ma aproape.

-Îmi poţi spune despre ce este vorba , Gala , o rugă Roza.

-Scumpo , prima carte prevede că vei reîntâlni pe cineva cu ochi albaştri , pe care îl vei pierde din nou prea repede.

Un junghi de durere se strecură în inima Rozei.Nu se aştepta la ceva trist.

-Ce legătură are asta cu broasca?

-Ochi albaştri ca la broaşte , Roza.răspunse Gala Lupo.

-Vei fi fericită din nou , copila mea , dar doar după o luptă cruntă cu oamenii din jurul tău şi cu tine însăşi.

Roza tăcu , resemnându-se.Acum prezicerile  Galei îi atrăgeau atenţia din ce în ce mai mult.

-Incredibil , spuse Gala.Roza , tu ai un dar special.Vezi tu , cartea a treia prevede că vei fi de neclintit într-o decizie chiar dacă aceasta îţi va putea răpi sufletul.

Căte bazaconii îndrugă baba asta! se enervă Roza.

Sfârşitul fusese totuşi cel mai cutremurător.

-Eşti iubită de rău , îngerule.Dar vei reuşi să îmblânzeşti acest rău , Roza.Ai încredere în mine.

Da , da.Sigur! bombăni ea.

-Cât îţi datorez , Gala?spuse apoi Roza , ridicându-se.

-Nimic , copilo.Nu îmi trebuie banuţii tăi.Totuşi aş vrea să te invit la o petrecere , în seara aceasta dacă eşti dispusă.Va avea loc la Hotelul Metropole şi mi-ar face plăcerea dacă mi-ai fi invitată.

-Da , cred că voi fi acolo.Sunt cazată la Metropole.

-Oh , frumos.Bun.Atunci ne vedem diseară.

-La revedere , Doamnă Lupo.

-Pa , pa , Roza Cantemir.

Spuse într-un fel destul de înfiorător Gala.

-Ah , da , şi nu uita să-ţi aduci masca .Doar suntem la Veneţia.

-Mda , da , bine.

Spuse Roza plecând cu paşi repezi.Prezicerile Galei o speriaseră.

Din punctul de vedere al Rozei:

Ajungând înapoi în cameră , am făcut un duş răcoritor şi învelită încă în prosop , am adormit.

*Biblioteca Academiei era defapt o sală lungă , de vreo optisprezece metri , de o parte şi de alta a periţilor fiind rafturi cu cărţi , iar în mijlocul sălii mese şi scaune pentru elevi.Mi-am luat un roman de Sir Arthur Conan Doyle şi în loc să mă duc la o masă , am găsit un colţişor mai întunecat şi parcă ferit de lume.Vroiam să citesc în linişte.

Am început să răsfoiesc paginile , savurând fiecare cuvânt al  iscusitului detectiv Sherlock Holmes.Am terminat cartea destul de rapid.

M-am ridicat şi am dat să ies dar îmi dădusem seama că nu eram singura ce ştia de această ascunzătoare secretă.

Aceiaşi ochi albaştri , sferdelitori şi atrăgători mă studiau cu atenţie.Am încercat să dispar de lângă el , dar se pusese în faţa mea , blocându-mi ieşirea.

Îi simţeam parfumul uşor a portocale şi ţigări . Era un amestec ciudat , nociv dar în acelşi timp ademenitor.

Arăta atât de sensibil şi timid . Era înalt şi subţire , trupul lui unudindu-se cu fiecare respiraţie.

-Bună , spuse zâmbind precaut.

-Bună , am spus întorcându-i privirea dulce.*

Şi m-am trezit.Durea.El îmi lipsea atât de mult . Îmi lipsea modul de a vorbi fără să vorbim , modul în care ne-am cunoscut din priviri.

M-am uitat la ceas , arăta  8 . 30 p.m.Asta însemna încă jumătate de oră.

Confuză am îmbrăcat o rochie bleumarin , lungă până la genunchi ce îmi definea perfect formele.

Apoi am încălţaţ o pereche de sandale gri , din piele cu toc.

Acesoriile mele erau formate dintr-o brăţară cu perle albe şi un colier simplu cu pandativ în formă de inimă ce-mi alunecă uşor între sâni , conferindu-mi parcă mai multă putere.

Ha-Ha.Chiar îmi plăcea de mine , am gândit trecându-mi peria printre buclele uşoare.

Aşa cum mă sfătuise Gala , mi-am luat o mască din dantelă neagră , ce îmi dădea un aer misterios şi imperial.

În curând am coborât la recepţie.Luându-mă după gălăgia produsă de către invitaţii deja sosiţi şi clapele unui pian , am ajuns la aşa zisa petrecere.

Era divin.O încăpere întinsă , cu tapet auriu şi modele florale prăfuite cu aur încadrau pereţii .În mijloc era situat un pian iar lângă pereţi erau aşezate mesele pline de tot felul de aperitive.Lumea se învârtea ameţită de misteriul ce umplea cameră , fiecare dintre invitaţi purtând o mască dintre cele mai scumpe.

Un domn mai înalt , cu chipul proaspăt bărbierit şi cu o tavă de argint în mână se apropie de mine:

-Şampanie , domnişoară?mă întrebă încetişor.

-Da , mulţumesc , i-am spus zâmbind şi luând unul dintre paharele lungi , pline cu bule strălucitoare.

-Ah , Roza , ai venit!strigă dintr-o dată Gala.

Era îmbrăcată într-o rochie albastră , lungă , părul roşcat fiindu-i buclat drăguţ.Bine , momentan nu mai arată atât de straniu! am spus zâmbindu-i fericită.

-Bună-seara , Doamnă Lupo.

-Bună-seara , Roza.

-Foarte frumos pe-aici , am spus chicotind.

-Mulţumesc , scumpo.Hai să îţi prezint pe cineva.

-Desigur.

Mă trase de mână până când ajunsesem într-un colţişor mai retras.

-Acesta este prietenul meu cel mai bun , Yvrin Holmes.

Am căscat ochii … şi gura.

-Roza Cantemir – Yvrin …

Nu am mai stat să termine prezentările , deja sărisem în braţele Domnului Holmes.

-Bună , draga mea.Eşti atât de strălucitoare , spuse strângându-mă în braţe.

-Domnule Holmes , mi-a fost atât de dor de dumneavoastră.

-Şi mie , spuse râzând în modul lui caracteristic.

-Vă cunoaşteţi?întrebă Gala la fel de surprinsă.

-Păi  Domnul Holmes este şeful meu!

-Yv băiete , când ţi-am povestit despre ea ai spus că nu o cunoşti.

-Gala , scumpo , nu-mi mai spune Yv.

-Aşa îl alintam eu când era mai mic , spuse Gala făcându-mi cu ochiul.

Am râs amuzată.

-Bine , Roza , eu zic să te întorci la petrecerea Galei.Poate vorbim mai târziu.

-Desigur.La revdere , le-am spus amundurora făcându-mi apoi loc prin mulţime.

-o oră mai târziu-

Cuplurile începeau să danseze uşor pe acordurile unei melodii de pian.Priveam uimită de coloritul rochiilor doamnelor şi de frumuseţea măştilor pe care domnii le purtau.Mirific!

Apoi gândul şi privirea mea se îndreptară spre băiatul ce cânta cu fineţe la pian.

Degetele lui parcă abia atingeau clapele . Contiuam să mă uit la el , când dintr-o dată , parcă simţindu-mi stăruinţa , îşi întoarse chipul spre mine.

Am zârit faptul că purta şi el o mască neagră , dintr-un material lucios.Am început să-mi mut privirea de pe gât pe buze , de pe buze pe nas …

Ajungând la ochi am simţit că mă dărâm.Aceiaşi senzaţie cunoscută că mă înec în albastru orbitor , mă încolţi!

Spune-mi că e doar o umbră a trecutului!

Capitolul VII : Umbrele trecutului . Prima parte .

Din punctul de vedere al Rozei:

*Fulgi se loveau uşor de chipul meu îngheţat.Era una dintre acele zile în care te rugai către soare să-şi arate măcar o secundă puterea.M-am ascuns sub gluga mea ciocolatie şi am luat-o încet spre intrarea în Academie.Era închis.Căutând cartela de la intrare , am auzit paşi în spatele meu.Nu m-am întors , nu aveam nevoie să ştiu cine era.Tremurând , am reuşit să dau de cartelă şi să deschid uşa.Atunci am fost inundată de cea mai ciudată senzaţie.Doi ochi albaştri , incredibili ,pe care nu i-am mai văzut niciodată mă priveau serios.*

Am crezut că acea amintire mi-a dispărut complet.În acea zi eram atât de îngheţată şi ochii aceia mă priveau atât de curios , răscolindu-mi sufletul asemenea unui sertar plin de documente.Aflând tot ceea ce avea nevoie de acolo.

Îmi venea să plâng.Noi nu am putut să fim împreună niciodată , el era prea mare , eu nu aveam încredere în mine.Prietenii lui erau nişte nesimţiţi , el era un suflet sensibil.Era teribil de dulce.

Uram umbrele trecutului.Defapt începeam să-mi pierd din optimism şi speranţă cu fiecare amintire pe care o retrăiam.

Ar fi fost o ideea destul de bună să schimb peisajul.Şi ştiam şi unde trebuie să mă duc.

Luând telefonul  de pe noptieră am început să tastez numărul şefului meu.Trei bip-uri scurte şi vocea caldă pe care o cunoşteam atât de bine mă salută:

-Bună scumpo.

-Bună-ziua , domnule Holmes.Aş avea nevoie de un favor.

-Orice pentru tine , Roza.

-Trebuie să plec pentru două zile la Veneţia , singură.Are legătură cu hoţul nostru.

-Ah, asta era.Da.Singură neapărat?

-Da, domnule.

-Bine , atunci când vrei să pleci ?

-Diseară ar fi bine.

-Asta ar însemna vreo patru ore , sigur îţi ajunge ca să te pregăteşti?

-Da , am răspuns clar.

-Bun , draga mea.Atunci să fii prezentă pe aeroportul Beijing la ora 8 p.m.Trimit un avion să te ia.

-Mulţumesc foarte mult , domnule Holmes.

-Nu ai pentru ce , Roza.Mai vorbim.

-Desigur.La revedere.

Am închis telefonul apoi am luat două coli albe de hârtie.M-am aşezat pe pat , şi am început să zgârii cu stioul în cele două scrisori.

Prima i-am adresat-o lui Ibrahim :

Ibrahim ,

Voi pleca pentru două zile.Domnul Holmes ştie şi te-aş ruga să nu mă cauţi.Mă duc să fac câteva cercetări.Ai grijă de tine.

Cu drag , Roza.

Aşa cum probabil era evident , a doua scrisoare îi aparţinea lui Damian:

Scumpul meu prieten ,

Nu ne vom mai vedea timp de două zile.Plec cu puţină treabă.Până atunci , ai grijă de tine.

Cu drag , Roza Cantemir.

Pe-a lui Ibrahim i-am lăsat-o în sufragerie , pe măsuţa de cafea.

Pe cea a lui Damian i-o voi trimite prin Huang.Sunt sigură că mă va ajuta , fie el şi subordonat al lui Serevin.

7.30 p.m. în aceiaşi zi.

M-am îmbrăcat cu migală , aranjându-mi părul şi prinzându-mi o floare între buclele răzleţe.

Adevărul că îmi plăcea să mă aranjez.În copilărie nu mi-am permis niciodată să fiu la modă sau perfectă , şi asta m-a încurajat să-mi placă şi mai mult să fiu frumoasă.Noroc că salariul unui agent britanic era destul de mare.

Am zâmbit sadisfăcută de imaginea mea în oglindă.Apoi am luat geamantanul, m-am urcat în maşină şi am plecat spre aeroport.

Speram să mă liniştesc , să rezolv cazul şi să arunc cenuşa fantomelor trecutului odată pentru totdeauna.

Aveam nevoie cu adevărat să-mi găsesc drumul corect şi să îfloresc din nou.Iubeam viaţa aceasta , fie ea cu ghinionul incredibil ce-mi era destinat.Era viaţa mea şi aventura combinată cu iubirea mergeau perfect.

Drumul decurse perfect.Norişorii pufoşi , ca să aduc puţină copilărie , erau fantastici şi nu prea am putut să-mi iau privirea de pe ei , chiar dacă mai fusesem cu avionul de multe ori înainte şi chiar dacă acum era aproape întuneric.

Doar că avionul nu oprise la Veneţia , ci pe un teren cam la vreo 70 de km distanţă.Asta însemna că trebuia să mai merg cu vaporul aproximativ o oră.

Nu că m-ar fi deranjat dat fiind subtilul miros de portocali ce încadrau noaptea.

Era enervant într-un fel.În doar o săptămână , o săptămână şi un pic , am avut parte doar de chestii radicale.De la Anglia la China , de la China la Italia , de la simplu hoţ la fantomă , de la Damian la Ibrahim.Şi toate astea doar aduceau la viaţă picuri amare.Trezind ceea ce uitasem demult , arzându-mi din nou inima şi aşa în impas.

M-am lăsat purtată de o adiere caldă.Totul se completa perfect în acest loc.Auzeam valurile zdrobindu-se undeva în depărtare , sfărâmându-se de stânci.

Încurând am ajuns să văd şi marea , desigur cuprinsă de negru.Am urcat pe vaporaş , eram doar eu , bagajul şi un marinar cam zurliu.

-Bună seara , señorita . spuse zâmbindu-mi.

Nu eram în Italia?

-Nu eşti de pe aici , nu?

Am sărit prinzându-mă de şiretlic.

-Pierre , domnişoară , s-a prezentat ridicându-şi fesul jertpelit.Tatăl meu deţine moşia.

-Încântată , Pierre.Acum , dacă ai putea-o lua spre Veneţia nu m-aş supăra.

-Desigur , señorita , imediat ajungem.

-Ştii că suntem în Italia nu în Spania , nu-i aşa Pierre?

Şi ce combinaţie e asta?Nume francez , trăind în Italia dar folosind apelativul pentru domnişoară din Spania?!

-Mă jigniţi , domnişoară , spuse deschizând o sticlă de rom şi luând o înghiţitură.

Am zâmbit în sinea mea.Personaje din acestea te înveseleau pur şi simplu.

Din punctul de vedere al lui Damian:

Am deschis cu un cuţitaş  scrisoarea adusă de Huang.Eram de-a dreptul curios.

Cu litere mici , frumos arcuite şi elegante , se înşira un text scurt.Era de la Roza.

Eram atras de modul în care îmi era adresată scrisoare , scumpul meu prieten şi cu drag , Roza îmi atraseră din prima atenţia.

Cuvintele mi se izbeau acum în căp-şor.Începea să mă intrige toată apropierea asta neapropiată.

Pentru prima oară în lunga-mi carieră de impostor am zâmbit cu adevărat.Îmi plăcea Roza Cantemir.

Din punctul de vedere al * autorului* :

Roza coborî cu atenţie din vaporaşul lui Pierre , privind raiul ce o înconjura.O briză fierbinte îi răscoli sufletul.Era prea frumos.Felinare aprinse , gondole dansând uşor printre valuri , mii de oameni ce încă nu s-au culcat , privind stelele.

La fereastra unui bloc bătrân câteva lumini colorate fâlfâiau şi în faţa Rozei un băiat şi iubita lui mâncau îngheţată.

Roza îi mulţumi euforică lui Pierre . Acesta salutându-o se îndepărtă vâslind.

Domnişoara noastră îşi scoase PDA-ul(Personal Digital Assistant) şi cu un zâmbet gigantic , căuta adresa holtului ei.

Hotel Metropole , în apropiere de Piaţa San Marco.



După câteva minute de mers şi nişte  întrebări puse unui moşuleţ ce nu prea ştia engelză , Roza găsise hotelul.

Era enorm , luminat multicolor şi aranjat într-un mod romantic şi cu bun gust.Era extravagant şi ademenitor.

A păşit cu eleganţă în hol.Acolo , un domn ce vorbea cu un accent dulce – o combinaţie între engleză şi italiană – îi ură bun-venit şi o îndrumă spre recepţie.

-Bună-seara , domnişoară.se prezentă domnul de la recepţie.

O privea destul de indecent , însă nici Roza nu juca prea liniştit.Îi ceru o cameră cu balcon , şi luându-şi cheile de la cameră , plecă spre lift , oferind bagajul cărăuşului.

Camera ei era situată la etajul trei.Camera cu numărul 123.

Cu un cilck scurt uşa se deschise , şi Roza deveni buimacă.Totul era prea superb.Lenjerie din mătase , pat mare şi pufos , aranjat astfel încât să confere intimitate.Copilei noastre îi plăcea totul prea mult.

În trecere spre balcon luă un jeleu din bolul de sticlă de pe măsuţa de cafea.Iammi!Vişine!

Dacă hotelul o lăsă mască , balconul pentru ea era Raiul pe Pământ.

Avea vreo patru metri în lungile şi doi în lăţime , fiind fix deasupra valurilor calde  şi jucăuşe.Fantastic.

Un băieţaş cânta alene la flaut , pe o băncuţă , înconjurat încă de nişte porumbei , care , deşi soarele se ascunse în mare de mult , nu se culcaseră.Era o imagine demnă de imrtalizat , aşa că Roza luă camera foto şi făcu poze.Splendid.

Într-un mod suav , lăsă hainele să-i cadă de pe trup , şi împăcată cu ideea că era singură şi Damian sau Ibrahim nu o vrăjeau , se aruncă în duş.

Apa o setă potrivită , nici prea caldă , nici prea rece , căci corpul ei devenise cleios de la căldura de afară.

Îşi aminti apoi ce îi zisese mai demult o prietenă ce vizitase Italia :
Ideea este , R. că în Italia nu poţi ieşi decât seara.La 8 – 8.30 p.m se deschid pizzeriile şi abia atunci oamenii încep să prindă viaţă.În timpul zilei este mult prea cald.

Oricum era prea obosită ca să iasă în seara aceasta şi să cerceteze , aşa că se afundă în mrejele duşului perfect , şi după lungul moment de relaxare se cufundă în aşternuturile pufoase.

Somnul o vrăjise şi ne-o furase din prima secundă.Somn uşor , prinţesă!

-a doua zi dimineaţă-

Trezindu-se din somnul bine-meritat , Roza se pregăti pentru o zi toridă.Se îmbrăcă cu ceva uşor : pantaloni scurţi din blug , un tricou alb vaporos , sandalele albastre fără toc şi desigur ochelarii de soare.

Se simţea foarte bine.Îşi trecu mâinile prin păr , fluturându-l , apoi se îmbrăcă în linişte.Luă o gentuţă mică , din piele maro , şi ascunsese în el un revolver negru , PDA-ul şi cheile de la cameră.

Ieşind din hotel , razele soarelui îi izbiră chipul din plin.Nu că era cald, era extrem de cald.

Atunci Rozei îi veni în minte o comparaţie tare … nebună.Parcă era în tabloul lui Dali , Persistenţa memoriei .Timpul fiind oprit de căldura soarelui.Şi Roza se oprise , încălzindu-se cu razele soarelui dogoritor.

Însă concentrată pe ideea că avea doar două zile la dispoziţie şi realizând luciul apei , care parcă strălucea magic se trezi la viaţă.Nu ştia decât că se îndepărta de Hotelul Metropole ,  şi o lua spre nord.Acolo , printre blocurile prăfuite şi lovite straşnic de valuri , credea că o va găsi pe vrăjitoare.

Şi într-un fel aşa fusese.Găsise locuinţa vrăjitoarei , o cămăruţă de la etajul superior al blocului Rivierre .Era o odaie mică , decorată toată în mov , roşu şi cu tot felul de desene ciudate întruchipănd luna şi stelele.Plină de praf , avea un aer straniu şi neprimitor.Câteva lumânări arse de mult mai străjuiau încă poza unui domn înalt cu mustăcioară arcuită.

Partea prostă era că după jaful lui Hyde Davidson , bătrâna noastră se îmbogăţi subit şi – după cum scria într-un jurnal aruncat – se mutase în Piaţa San Marco , unde cumpărase o casă destul de încăpătoare , presupuse Roza uitându-se printre detaliile notate în jurnal.î

Frustrată Roza o pornise înapoi , dar de data aceasta se hotărî să meargă cu gondola până în Piaţa San Marco.

Urcă în bărcuţa unui băieţaş de vreo 17 ani şi îi spusese unde doreşte să ajungă.

În timp ce barca înainta uşor , tăind valurile , Roza îşi trecu palmele printre straturile albastrui.Apa era răcoritoare , plăcută.

În câteva minute Roza ajunse acolo unde trebuia.

Capitolul VI : Apus din amintiri . Ultima parte .

Din punctul de vedere al lui Damian :


Toxina se împrăştie cu o pocnitură , dărâmându-i pe Roza şi maimuţoiul ei . Desigur , să iau ce îmi trebuia şi să o şterg era prea uşor . Să o văd însă pe Roza la pământ , cu ochii închişi , parcă aşteptându-şi moarte era prea greu.

Şi nu , nu va muri.Ci doar va adormi pentru următoarele 12 ore.Enervat de faptul că puneam prea multe sentimente în chestia asta , am dispărut , lăsând lângă Roza dovada că eu am fost aici.

Revenind în maşină , şi gonind spre casă , m-am gândit din nou la Irine.La modul fantastic în care degetele noastre să încleştau , simţindu-i căldura şi dragostea doar printr-o scurtă atingere.Era ceva genial.

Frustrat mi-am trecut mâna prin păr.Era ora 11 p.m. şi eu tocmai jefuisem un Muzeu , aproape dându-mi de gol adevărata identitate.

Începeam să îmi pierd caracterul definitor.Să uit că eu nu sunt bun , că fac asta din pură distracţie şi dezamăgire de ceea ce ne înconjoară.Gândindu-mă că nimic nu este aşa cum trebuie să fie .

Mi-am pierdut încrederea în mine însumi atunci când am lăsat-o pe domnişorica Cantemir şi prietenul ei să scape.Le stă şi bine împreună , ce să spun.

Deschizând geamul maşinii , mi-am aprins o ţigară , şi continuându-mi drumul către apartament ,  am scos din săculeţ rubinele furate.

Erau douăzeci la număr şi puteau foarte uşor alcătui un colier superb.

Le-am aruncat apoi fără nici o grijă în torpedoul maşinii , continuându-mi tratamentul cu ţigări.

Ultima zi înainte de vacanţa de iarnă.Ultima oră.Ultimele secunde în care mai puteam să o văd pe Irine  înainte ca două săptămâni să mă despartă de chipul ei.

Alergându-l pe Octavian toată şcoala , am zărit-o la ieşire. Privirea ce i-am aruncat-o spunea totul . Îi împărtăşea tot ceea ce mintea mea vroia.Îi spunea că îmi va fi dor de ea şi că într-adevăr ţineam la ea.Pentru mine fusese o gură sănătoasă de oxigen să o văd privindu-mă şi returnându-mi privirea.Dar după toate acestea , ea se urcă în maşină şi dispăru lăsându-mi sufletul să îngheţe.

De ce trebuia să fie atât de greu de luptat cu trecutul?Şi de ce oare nu am putut avea o viaţă normală?Erau atâtea întrebări.Mai era şi această Roza.Care aducea demonii trecutului la viaţă , năucindu-mă.Mă chinuisem atât de mult timp să înfund durerea şi ea mi-o aducea acum din plin.

Două zile mai tărziu .

Din punctul de vedere al Rozei:

-Îl omor ! am sâsâit.Fir-ar!

Am spun trântind un pumn sănătos în perete.

Nu se poate.Îmi fusese atât de aproape şi l-am lăsat să-mi scape.Mă uram pentru faptul că nu avusesem un plan cât de cât folositor.La agenţie ne învăţaseră să fim pregătiţi în orice secundă , să imporvizăm , dar eu am dat greş din nou.A miliarda oară.

Şi era prea ciudat.Fantoma mea îmi lăsase propriu-mi trandafir.Era o onoare , ce să spun!

Ce mă nelămurea şi mai tare era că pe ultima sută de metri înainte de a mă scufunda în întuneric l-am visat pe Damian.Oficial îmi uram viaţa.Eram dintr-o dată atrasă de doi tipi în acelaşi timp.Măcar dacă aş fi ţinut la unul mai mult decât la celălalt , dar eu mă ataşasem de amundoi .Unul era plin de sine , un şmecheraş şi altul era sensibil -bine,uneori şi el şmecheraş-şi inteligent.Parcă ar fi fost amundoi bucăţi pierdute ale inimii mele.Şi bucăţile astea de inimioară mă împiedicau să îmi termin misiunea la timp şi corect.

M-am îmbrăcat rapid , am luat o cafea şi m-am ascuns în laborator.Trebuia să găsesc ceva , orice.

Am început cu hainele mele.Poate lăsase vreo urmă.Nu.Înafară de amprentele mele şi praful de pe pardoselele Muzeului , nimic nu era anormal.

Doamne , şi când îmi aduc aminte cum trupul meu se plia uşor pe-a lui.

Parcă trebuia să te concentrezi pe realitate , Roza Cantemir?

Ţi-ai găsit.

Raţiunea nu mergea acum.Îmi trebuia imaginaţie.Era ca şi cum eu , simplă persoană de pe această încăpătoare planetă , fusesem complet schimbată printr-un Hocus Pocus.Pe momentul de faţă mai bine mă transformam în broască.Faptul criminal : dar tot trebuia să-mi aştept prinţul ca să mă scape de blestem.

Oricum aş fi dat-o sau luat-o tot intra în ecuaţia noastră , a dracului de complicată , un partener de sex masculin.

Off , Doamne.Ochii aceia mă bântuiau.Mereu erau ei.Ochii lui Damian.Parcă îmi şoptiseră toată dragostea prin ei în acea ultima secundă.Era ceva de neexplicat.

Şi continuând a mă gândi la diavolii mei m-am axat pe toate detaliile posibile.Mă simţeam ca şi când aş duce un război cu morile de vânt.Prin propria-mi fiinţă eram doar o jucărică în mâna dovezilor , care curând urma să fie distrusă din prea mult uz.Urmam să fiu aruncată la gunoi pentru că deveneam inutilă şi ocupam şi aşa prea mult spaţiu.

Dar totuşi Dumnezeu există.Cred.L-a cât mă făcuse să sufăr meritam şi eu puţin noroc.

În faţa mea se întindea o amprentă.Era clară.Am început să ţopăi de fericire , pentru un moment.Apoi am luat-o uşor şi am introdus-o în baza de date.La poliţia locală nu se găsise nimic , dar datele mele erau cu mult mai exacte şi precise decât ale lor.

În timp ce butonaşul cu search ţiuia eu mă rugam cu putere să meargă.Şi a mers , Domnul iubindu-mă a doua oară pe ziua de azi.

Amprentele se potriveau cu un anumea Hyde Davidson .Hyde?Mama lui trebuie să fi fost foarte inspirată de i-a pus spus aşa.

Prima problemă era că nu aveam nici o poză cu acest răufăcător şi în afară de nume şi un caz de furt minor în Veneţia nu mai aveam nimic altceva.

A doua problema era că elanul ce-l primisem prin reuşită dispăru.Am urcat ultima treaptă , dar acum spre ce uşă voi merge?Şi dacă uşa aleasă v-a fi greşită?Cine ştie ce v-a fi ascuns după uşă?Nu , ceva era prea straniu în toată povestea asta.Lipseau o grămadă de piese din puzzle , iar eu mă îndoiam de stabilitatea cazului şi a minţii mele pe zi ce trecea.

Dechizând pagina în care erau salvate probele cazului din Veneţia , am început să citesc:

Într-o zi toridă de vară , în Veneţia , o bătrână îşi exercita la colţul uni bloc părăsit puterile de vrăjitoare.Ghicea în cărţi şi în palmă.

Jaful nostru era simplu.Femeia purta la gât un colier din aur pur , ce i-a fost furat de un domn de vreo 23 de ani ce trecea pe acolo.

Bătrâna vrăjitoare reclamă totul la poliţie şi hoţul fusese prins , Hyde Davidson , dar colierul nu fusese găsită nici până acum.

Şi acum?Doar nu o să plecăm în Veneţia , nu?

Am trimis datele prin e-mail Domnului Yvrin Holmes apoi mi-am închis laboratorul şi m-a postat în faţa dulapului.

Am luat o rochiţă crem şi am început să mă joc cu accesoriile.

 

Finalul a fost de surprinzător.Rochiţa crem , pantofiorii criminali roşii şi geaca de piele maro pe deasupra.

Având în minte cafeneaua liniştită în care am mai fost m-am urcat în maşină.

Era liber.Aproape gol , singurii oameni prezenţi fiind o doamnă de vreo 40 de ani ce stătea retrasă într-un colţ şi personalul localului.

Fericită cu liniştea ce mi se ivea am comandat un ceai verde şi m-am aşezat la fereastră , într-un fotoliu din piele.

Am scos apoi carneţelul meu secret cu schiţe şi am început să desenez ceea ce mă preocupa de prea mult timp.

Ochii aceia incredibili.Începusem a face conturul când ceaiul sosise.Am luat puţin din el , încălzindu-mă.

 

Din punctul de vedere al *autorului* :

Coincidenţele astea!Uf, oricum destinul ni-l facem cu mânuţele noastre , ajuţaţi poate puţin şi de partea divină.

Damian intră pe uşa cafenelei Bourbon zgâlţâind clopoţeii de la intrare.Roza cuprinsă de schiţele şi ceaiul ei nu îl observă.

Şmecheraş de felul lui , băiatul nostru , chiar şi cu moralul la pământ , se furişă în spatele Rozei.

Îi privea părul ce i se revărsa uşor în cascade fine şi admira talentul ei.Pe moment nu realiză , dar desenul la care se chiuia Roza era chiar un desen cu ochii lui.

Uimit , totul în jurul lui începea să-l intrige şi să îl provoace.Simţea dorinţa de a cunoaşte buzele Rozei.Era atras de ea.

Dar asemenea unor stele căzătoare , el se zdrobise din nou de realitate , şi în locul unui sărut , se plasă în faţa ei şi cu un zâmbet combinat între bucurie şi intrigă o salută :

-Bună frumoaso!Ne revedem din nou.

Înăbuşindu-şi un ţipăt de nervi , Roza închise automat carneţelul şi îi oferi un zâmbet obosit ,  dar atât de dulce pentru Damian.

-Bună , Damian.

-Iară-şi supărată?

-Obosită.

-De ce?

Roza nu suporta întrebările pline de îngrijorare ale lui Damian.O făceau să-i placă şi mai mult de el.

În realitate Damian era îngrijorat , dar ştia şi cauza oboselii ei.Fusese toxina.

Dacă nu m-a ascultat maimuţoiul tău şi tu ai fost atât de impulsivă , gândise trist Damian.

-Serviciul.

-Am înţeles.

Tăcerea calmă ce era înainte fu înlocuită de un sentiment stânjenitor.Mda , amicii noştri nu aveau nevoie de vorbe – ei se înţelegeau prin mişcările trupurilor şi privirile ascunse mai bine ca oricine.

Roza era înnebunită.Se pierdea din nou în ochii lui.În acele oceane stranii se simţea încolţită de ceva prea profund pentru starea ei.Îşi simţea fiecare neuron concentrat pe expesia dulce-serioasă a chipului lui.Era prea greu , într-un fel o durea sufletul ştiind că o apropiere între ei ar fi aproape imposibilă.

Aş sublinia aproape pentru că niciodată nu ştim ce ne rezervă ziua de mâine.Poate mâine fluturii îşi iau zborul sau poate mâine soarele va răsări altfel.

Roza se gândea la cât de prostesc se comportase…probabil era deja roşie toată.Se simţea stânjenită de faptul că era atrasă de un băieţaş atât de frumos şi complicat.

În doar o săptămână viaţa ei se complicase pentru totdeauna.

******************************************************

Scurtuţ , ştiu.Totuşi sper să vă placă.

Nu uitaţi de steluţe.

Pupici , Ralu.:X.

******************************************************

Capitolul VI : Apus din amintiri . Prima parte .

Din punctul de vedere al lui Damian:

Picuri se zdrobeau de sticla mată.Era strsant să stai în continuu în faţa unui calculator şi să te gândeşti la toate chestiile ce pot face rău lumii.Sadic.

Şi privind cu atât calm la apa ce se întindea pe tot cuprinsul feresteri mele , aceiaşi amintire ce mi-a distrus viaţa mi se înfăţisă în faţa ochilor.

Am scăpat stiloul , şi cu un sunet aproape inexistent se zdrobi de pământ.Patetic mai sunt.Ea mă privea pe-ascuns cu buclele-i strălucitoare , blonde ,  de înger.Îşi sprijinea trupul uşor de peretele şcolii.Era mirifică , dar sufletul ei aparţinea de mult altcuiva.Şi eram prost dacă îndrăzneam să mă gândesc că aş fi avut vreo şansă.Aşa au decurs primele 4 luni de şcoală . Ne întâlneam fără să vrem la ora de sport ,  ne aruncam priviri îngândurate , dar asta era tot.

Petreceam restul pauzelor în mrejele ţigărilor şi băuturii pentru că ea mă lăsase fără suflet . Mă secase de duh.

Şi aşa a continuat viaţa mea timp de alte 3 luni.Aceiaşi rutină în fiecare secundă , cu ea picurându-mi acid ce-mi ardea mai mult sufletul decât trupul.

Până într-o zi.Îmi aduc şi-acum aminte , parcă aş retrăi momentul al nesfârşit , prins în propria-mi buclă de timp.

Era ultima oră.Muzica.Şi m-am hotărât să-l iau pe Octavian(un vechi prieten) şi să plecăm.Nu vroiam să mai sufăr încă o oră.

Pe drum spre casă însă am zărit-o pe ea.Trupul ei sughiţa a plâns , şi un junghi de durere mi-a încolţit în suflet văzând-o aşa.

-Octavian , eu…eu trebuie să mă duc , eu…

Mă bâlbâiam , eram ameţit.Nu eram eu.

-Dute ,  Dam.Te aştept la locul nostru.Ai grijă.

-Mersi , omule.

Am luat-o în fugă spre ea , ridicându-i trupul murdar de praf.Cristalele-i din ochi lăcrimau.

-Irine , eşti bine?

Ea doar se strânse la pieptul meu , lăsându-şi lacrimile să-mi păteze tricoul.

Apoi , pentru o fracţiune de secundă , ochii ei străluciră şi buzele ni se uniră.Acela fusese primu-mi sărut de o intensitate mortală.Felul în care chipul ei îşi regăsea fericirea îngerească şi modul în care inima mi se vindeca erau pur şi simplu … rai.

Privirile noastre se împletiră , rămânând nedespărţite , şi am crezut că vom rămâne aşa pentru tot restul existenţei mele , trăind doar din bunătatea sufletului ei.

Dar magie nu poate exista la nesfârşit dacă nu vine din partea ambilor combatanţi.Aveam să aflu asta o luna mai târziu , când Irine a dispărut fără să lase vreo urmă că a existat vreodată , fiindu-mi parcă fantoma ce mă bântuia.Dispăru , prefăcând din duhul şi sufletul meu cenuşă.

Uneori aveam impresia că iubisem o fantomă.Că Irine era doar plăsmuirea imaginaţiei mele.

Şi ieşind din starea chinuitoare în care m-am afundat ,  am început să notez câteva cifre pe o coală albă.

Jumătate din mintea mea se concentra pe datele foarte importante ,  cealaltă jumătate făcea conexiunile Irine – Roza.

Abia acum realizasem cât de mult semănau.

Buclele le caracterizau , le transformau pe amundouă în îngeri.Ochii le sclipeau mereu a inteligenţă , şi deşi trupurile lor erau fragile , interiorul era construit să reziste celor mai crude tratamente.Oricum ar fi fost , el-aproape- mereu zâmbeau , se hrăneau cu fericirea altora şi îşi duceau viaţa cu ceea ce le oferea Cel de Sus.

Dar în comparaţie cu Irine , Roza mă fascină cu modul dur , dar totuşi feminin ce o definea.Era un înger învăţat să lupte.Era o războinică mereu cu zâmbetul pe buze.

Hmm , înlăturându-mi latura poetică şi melancolică , mi-am continuat cercetările.

În seara aceasta aveam să-mi exersez puţin tactica pe Muzeul Artelor din Hong Kong.

Şi nu , nu îmi era frică de nimeni şi nimic , căci Damian cel bun era închis pe vecie în cutiuţa din dulapul îndrăgostit.Eram doar eu , Damian fără suflet şi scrupule.

Din punctul de vedere al lui Ibrahim :


Am visat-o din nou.Dar de data aceasta a fost atât de real încât puteam să jur că Roza chiar m-a dezmierdat cu un sărut pe frunte.Dar , desigur , era doar imaginţia bolnavă a unui agent.

Mi-am trecut privirea prin cameră . Cineva strânsese foile de pe pat şi le aşeză frumos într-un dosar.Roza.

Cu un oftat , mi-am ridicat trupul de pe pat , şi am pornit spre valiza încă nedespachetată.Am luat de acolo o pereche de blugi negri , un tricou de bumbac alb şi un pluover pentru vremea – dintr-o dată ploioasă – din China.

Împăcat cu alegerea mea şi realizând că pentru a o ajuta pe Roza cu cercetările trebuia să fiu ager şi … comod , m-am schimbat în linişte.

În timp ce trăgeam pluoverul peste tricou , o voce veselă sparse liniştea:

-Te-ai trezit ? mă întrebă Roza privindu-mă amuzată şi ştergându-şi părul ud cu un prosop albastru.

Arăta fabulos.Peste rochiţa închisă cu floricele , purta un sacou prins în talie cu o cureluşă subţire.Picioarele geniale îi erau evidenţiate de către pantofii negri cu toc.

De când te pricepi tu la modă , Ibrahim?

Răspunsul veni mai repede decât întrebarea.De când salivezi , la figurat bineînţeles , după Roza Cantemir.

-Îţi stă bine , am spus zâmbind şi întorcându-mă să-mi iau ceasul de pe noptieră.

O linişte dintr-acea în care râsul ar fi singura cale de a scăpa de jenă se aşeză între noi.

-Mulţumesc , spuse intimidată , sau cel puţin aşa am perceput eu reacţia ei.Şi ţie.

-Mersi , Roza.am spus doar din curiozitatea de a încerca numele ei peste buzele mele.Suna destul de bine.Aş putea trăi cu asta ,  am spus continuându-i numele în mintea mea.Roza.Roza.Roza.Roza.

-Mergem ? mă întrebă răpindu-mă din lumea mea.

-Îhî.Nu o să-ţi fie frig?

-Uita-şi că mergem cu Ferarri-ul?spuse chicotind.

-Cam aşa ceva.

Luă o servietă neagră , în care am presupus că erau diferite lucruri ce ne puteau ajuta , şi o porni spre maşină.

Pe pe poteca scurtă de la căsuţă la garaj m-am postat în faţa ei ca apărător de ploaie.

Restul  drumului spre destinaţie decurse liniştit , cu puţină muzică pe fundal şi câteva zâmbete nevinovate.

Din punctul de vedere al Rozei :


De data aceasta Xing de la intrare nu a mai comentat nimic , ci doar ne-a lăsat pe mine şi Ibrahim să intrăm.

Ajutaţi de director , am găsit locul exact al jafului de acum trei luni şi ne-am pus pe treabă.

Cred că am ţinut-o în sensul amprente+dă-i cu periuţa specială vreo jumătate de oră până când am dat de ceva important.

Ceva strălucea în lumina puternică.M-am apropiat şi cu o hârtiuţă lipicoasă specială am colectat ceea ce am văzut pe suprafaţa podelei.

După o scurtă verificare s-a dovedit că ceea ce am găsit era pigment mov.Ce?

Desigur , dovada că fantomă noatră a mişunat pe aici.Dacă am dreptate , simbolul lui era un trandafir mov.Oare ce-o însemna?Că doar nu se poate ca cel mai mare hoţ al secolului XX  să-şi fi ales simbolul la întâmplare.Nu.

Hmm , am continuat să caut amprente sau orice altceva ce ar putea să-l dea de gol pe acest hoţ , dar nimicul persisita.Parcă nici nu ar fi fost aici!Mda , asta ar însemna ca hoţul meu să fie chiar o fantomă.

Ibrahim îşi vedea liniştit de treaba lui , cercetând un anumit colţ.Mă dau bătută , chiar aveam nevoie de ajutor.Şi el era cea mai bună soluţie la momentul actual.

Mi-am axat privirea pe un tablou.Prezenta o femeie sărmană cu o eşarfă roşie în jurul capului , străbătând ploaia.Era ceva special la acel tablou , şi nu o spun aşa din pură plictiseala .Ochii femeii , minusculi şi negri , mă priveau ca şi când aş fi profanat mormântul cuiva.Nu , nu m-am uitat la Scooby-Doo  azi.

Curioasă , am luat-o încet spre tablou . Am început să mă învârt pe lângă el , în speranţa că voi găsi vreun butonaş sau ceva care să aducă puţin soare în toată harababura asta.

Enervată , mi-am dat sacoul jos şi l-am aruncat pe pardoseală.Nu îmi ieşea nimic.Am sperat că poate locul ăsta va limpezi tot ceea ce este în capul meu.Pardon , tot ceea ce nu este în capul meu , căci nu aveam nici o teorie cu privire la provenienţa acetui infractor.

-Roza , eşti bine?

De ce să mai mint?

-Nu.Nu sunt bine.

-Ce s-a întâmplat?

Un râs sarcastic mă înconjură.

-Asta-i ideea , Ibrahim.Nu s-a întâmplat nimic.Nimic care să mă ajute să-i dau de cap.Uite-te şi tu la tabloul acesta , l-am tras spre mine , mergând spre pictură.Ce vezi?

-Ochii.Ochii ăia parcă te urmăresc.

Realiză şi el confuz.

-Da.Dar noi nu suntem în nici un episod cu Scooby-Doo şi nimeni nu ne urmăreşte , asta-i problema.

-De unde ştii?

-E imposibil!

-Să încercăm , propuse el.

Cu un calm care trebuia trântit de pereţi , se apropie şi mai mult de tablou.Apoi folosindu-şi două degete , „apăsă” ochii femeii din imagine.

1 secundă , 2 secunde ,3 secunde .

După cea de-a cincea secundă tabloul se deschise cu un click ciudat şidouă mâini de gheaţă se încolăciră îm jurul taliei mele .O vocea moale dar infiorătoare se împrăştie prin Muzeu:

-Ia-ţi mâinile de pe seif  sau prietena ta dispare!

Asta era , un seif.Instinctul lui Ibrahim funcţionase.Punctuleţ pentru el.Dar , bineînţeles că această descoperire nu putea fi una lipsită de incidente.Trupul acela ce mă prinse cu garda jos acum mă strângea cu putere , parcă păzindu-mă de ceva.Asta era fantoma mea , eram sigură.Toate fricile mele fuseseră îndepărtate atunci când buzele lui se apropiaseră de urechea mea şi dintr-un singură suflare , mă anunţase:

-Te rog , domnişoară .Dacă mă lăsaţi să iau ce îmi aparţine , dispar.Nu vreau să vă fac rău.

Simţeam ceva apăsându-mi gâtul.Ceva rece.Trebuia să fie un pistol.Dintr-o dată aveam curaj şi putere . Gândeam raţional din nou.Nu îmi mai era frică de ceea ce s-ar putea întâmpla.

Aşa că am reacţionat ca orice agent la ananghie şi m-am smucit din braţele lui , trântindu-mi atacatorul la pământ.Am mai trecut prin aşa ceva , dar niciodată nu fuisese atât de ciudat ca în momentul de faţă. Atunci când m-am dezlipit de el , transpiraţia formată de corpurile noastre apropiate a început să-mi îngheţe pe piele , provocându-mi un fior incredibil.

Apoi o pocnitură răsună strident , trimiţându-mă în neant.

Am simţit podeaua tare , de gheaţă sub mine şi în minte  mi s-a format acelaşi chip incredibil , cu ochii stranii.În întunericul ce mă cuprinse privirea lui părea atât de tristă , făcându-mi inima să se strângă.Nu vroiam ca ultima mea amintire cu Damian să fie chipul lui trist.Nu vroiam să plec acolo unde trebuia să plec , amitindu-mi-l trist.Nu.

Pe ultima fărâmă de realitate , am derulat neîncetat întâlinirile noastre.Au fost doar două . Două întrevederi fără cuvinte.

Cu un zâmbet prea împăcat m-am lăsat purtată de negru.Era odihnitor.

Din punctul de vedere al lui Damian :

Era prea târziu.Mult prea târziu.Acum nu mai puteam trece nepăsător pe stradă , acoperindu-mi faţa cu gluga gecii mele şi să par delăsător.Dintr-o dată nu mai puteam să străbat viaţa cu atitudinea de putere absolută.Ceva îmi fisurase carapacea.Cineva îmi dăduse jos gluga , lăsându-mi chipul să se încălzească sub raze de iubire.Eram pierdut.

 

Capitolul V : Secrete

Din punctul de vedere al *autorului*:

Toate acele senzaţii , trăiri , sentimente , încercări fuseseră doar imaginaţie.Amundoi au visat , sau lăsat pradă conştiinţei şi pradă unei chestii pe care nici unul nu o cunoştea.Ceva ce nu are explicaţie , fusese magie să ai acelaşi vis , dar ei nu ştiau asta.Defapt ei nu ştiau că s-au visat reciproc sărutându-se.

Amundoi luptam cu senzaţia că visul lor a fost o prostie ,  că aşa ceva nu era posibil.

Din ceşcuţele de porţelan cu model floral ieşeau acum aburii cafelei proaspete.

Roza stătea pe unul dintre fotolii cu picioarele sprijinite de măsuţă, în timp ce Ibrahim , aşezat pe covor , se prefăcea atent la nişte rapoarte legate de fantomă.

Rozei îi venea să urle de frustrare , nu făcuse nimic de când ajunse aici.Nici informare , nici cercetare.

Ba Serevin , ba cina cu prietenii , ba Damian şi acum şi visul acesta ce o nenorocea pe dinauntru.Ea nu mai fusese aşa niciodată.Şimţise înainte de a sosi în China că ceva se v-a întâmpla dar nu se gândi chiar la asta .

Avea din nou acel sentiment de neputinţă pe care îl ura.Nu-i plăcea atunci când ceva nu se supunea planurilor sale.

Ibrahim Nikolaeff , după ce frământă de toate părţile o foiţă , se hotărî în ai arăta-o Rozei.

Erau câteva greşeli destul de importante pe care fantoma o făcuseră.

-Uite.Citeşte asta , îi întinse Ibrahim stingherit documentul.

-Mmm …

Roza citea cu atenţie.Cazul se prezenta astfel :

La Muzeul Naţional al Chinei avusese loc un important jaf.Din expoziţia actuală dispăruse  cel mai mare smarald din lume.Acesta fusese păzit cu precizie , dar hoţul , după cele crezute , era dotat cu arme foarte puternice şi era de asemenea extrem de ager şi inteligent.Jaful a avut loc acum mai bine de 3 luni , şi smaraldul , datând din Evul Mediu ( adică extrem de rar) nu a fost descoperit nici până acum ! Parcă s-ar fi întors din nou în pământ.

Umitor.Însă hoţul nostru făcuse o greşeală . O cameră de filmat ascusă după un artefact îi surprinse câteva trăsături ale chipului.Astfel , după o cercetare mai amănunţită , s-a descoperit că infractorul nostru avea părul castaniu şi trăsături europene.Desigur , ca în orice film clasic cu hoţi şi detectivi , nu s-a putut crea nici un portret robot.

Era stupid.Roza îi ceru lui Ibrahim să-i dea dosarul cazului ei şi începu să îşi noteze pe rând toate jafurile.Şuviţele îi alunecau din cocul prins alene.Ibrahim avusese tendinţa de a se ridica şi ai îndepărta părul de pe chip , dar sentimentul că ar putea-o da în bară îl oprise automat.

  1. Primul furt avusese loc în Shanghai:de aici fusese „preluat” un veritabil tablou al celebrului Picasso ce fusese estimat la aporximativ 450.000 de $.
  2. Apoi fusese „sustras”un diamant enorm ce aparţinea  unui mare investitor al Chinei , şi care -desigur- ajungea la 800.000 de $.
  3. Ceva foarte important : Din Oraşul interzis , transformat acum în muzeu , fusese luată în mod miraculos o statuetă a lui Budha , cântărind 10 kilograme şi confecţionată din aur masiv în combinaţie cu diamante.

Restul cazurilor nu le puteam clasa insignifiante ,  dar nu erau atât de perfecte şi scumpe precum cele precizate mai sus.Ceva ciudat era însă faptul că hoţul lăsa în urma lui de fiecare dată un trandafir mov.Acesta era semnul lui definitoriu.

Surprinzător.Roza privea totalul jafurilor.7.000.000 $.

Nenea ăsta era incredibil de genial.Parcă totul se întâmpla într-un roman deştept de-a lui Sir Arthur Conan Doyle.Mai lipsea Sherlock Holmes şi Profesorul Moriarty   (desigur , aici Profesorul Moriarty nu era un criminal , ci un hoţ – iar al nostru Sherlock Holmes putea fi interpretat uşor de Roza Cantemir.)

Ultimul jaf avusese loc chiar aici , în Hong Kong , iar Roza se hotărî să-şi înceapă cercetările de la Muzeul de Arte.

Convinsă că altfel nu v-a putea găsi succesul , îl anunţă pe Ibrahim de cele ce avea să le facă azi şi se duse la ea în dormitor pentru a se îmbrăca.

Alesese o costumaţie office , compusă din  pantaloni negri , sacou de aceiaşi culoare , o cămaşă albă din bumbac , botinele-i favorite maro şi câteva accesorii.

Îi plăcea la nebunie efectul pantofilor asupra înălţimii sale.O făceau să pară autoritară şi extraordinar de frumoasă în acelaşi timp.

Simţindu-se puţin mai bine , îl salută grăbită pe Ibrahim aruncându-i timidă un zâmbet şi se îndreptă spre maşină.

Demarând în trombă prin ceaţa ce îngreuna drumul , pornise artistic către muzeu.În liniştea ce persista în maşină îşi promise că astăzi se va concetra doar pe muncă , şi că atât timp cât va face totul ca la carte , va pleca mai repede din China.

Împăcată pe moment cu toate prostiile pe care le făcuse aici , coborî cu un aer regesc din Ferarri-ul aşezat în capătul parcării Muzeului.

Din punctul de vedere al Rozei :

-Agent Roza Cantemir , l-am informat pe paznicul instituţiei.Aş dori să vorbescu cu directorul.

Xing – aşa cum scria pe ecusonul strălucitor – dădu afirmativ din cap şi mă conduse către un lift.

-Etajul 4 , prima uşă pe stânga , domnişoară.

-Mulţumesc.

Aranjându-mi uşor sacoul , am urcat în lift.Apoi am apăsat  butonaşul portocaliu pe care era inscripţionată cifra patru .Minunat , din puţina mea cultură ,  cifra 4 era cifra morţii la chinezi.Aveam noroc , ce mai!

Cu un bip stresant , uşa se deschise şi în faţa mea se întindea acum un hol aranjat cu bun gust.Un covor vesel acoperea podeaua şi se contrasta perfect cu pereţii de un verde rece.La o distrantă de vreo 1 metru şi jumătate între ele , erau candelabre agăţate pe perete.

Am urmat instrucţiunile şi am ajuns la prima uşă pe stânga.Pe aceasta erau imprimate pe o plăcuţă aurie următoarele date :

Director MAO  ZYAND , Muzeul Artelor, Hong Kong.

Ciocănind de trei ori , o voce m-a informat :

-Intraţi!

Pe un fotoliu , în faţa unui birou ,  era aşezat un omuleţ mic de statură , cu părul negru , chip gălbui şi cu ochii cât o neghină.Mă cercetă curios.

-Aveţi programare , domnişoară ? limba în care îmi vorbea era clar engleza , dar persista accentul limbii materne.

-Nu , domnule  Zyand .Sunt agentul Roza Cantemir şi am venit pentru a vă cere puţin ajutor.

Ducându-şi mâna la bărbie , îmi spuse :

-Vă ascult.

-Aş dori să-mi daţi voie să fac cercetări în legătură cu jaful ce a avut loc aici acum trei luni.Vă asigur că îmi va fi de mare folos în demascarea acetui infractor.

-Dominşoară , mii de alţi detectivi au încercat rezlovarea misterului , dar nu au reuşit.Oricum , eu vă îngădui cele cerute.

-Vă mulţumesc , domnule.

-Desigur , cercetările nu vor avea loc de cât după ora închiderii.Adică ora 19:30.Atunci vă puteţi începe cercetările.

-Mulţumesc pentru ajutor.Mă voi întoarce diseară.La revedere.

-La revedere , domnişoară Cantemir.mă salută directorul.

Fericită că măcar o parte din treabă era rezolvată am pornit către o cafenea ce o văzusem înainte de a parca.Se numea Bourbon , era micuţă şi liniştită.Aducea din stilul acela morocănos şi britanic al englezilor în China comunistă.Era aşa cum îmi plăcea mie.

Întrând , mirosul de cafea proaspăt măcinată îmi gâdilă nările.Am comandat un tiramisu şi un capuccino cu frişcă.

Priveam în jurul meu.Lumea se învârtea agitată sau zâmbea calm, fiecare cu problemele şi fericirile lui.Avusesem groaznica impresie că dacă mie-mi merge rău , tot unviersul se opreşte şi aşteaptă să-mi revein.Ah , gândeam egoist.Peste stradă , o mamă îşi stergea copilaşul de praf iar două prietene sporovăiau de zor.Îmi puteam imagina că discuţia lor se baza pe cât de drăguţ era băiatul care a trecut pe lângă ele.

De parcă eu nu eram (sau sunt) la fel.Numai că mie îmi lipseşte prietena cu care să bârfesc şi să glumesc.Eu , eu sunt încercuită numai de puterea masculină.Lucru care m-a făcut să preseverez cu orice consecinţă.

Obosită (psihic , desigur ) am luat o gură din capuccino-ul abea adus.

-Ce face o domnişoară atât de frumoasă singură?

Am ridicat privirea.Damian îmi zâmbea ştrengăreşte , dar zâmbetul nu-i atinse şi ochii mirifici.Mda , norocul.

-Meditează şi serveşte ceva dulce.Dar tu?

-Am venit să-mi iau o cafea.Am mult de lucru astăzi.

-Am înţeles.

-Îmi permiţi să stau cu tine.

De parcă puteam da înapoi sau să spun nu celor mai frumoşi ochi din lume.

-Bine , stai.am spus uşor meditativă.

El îi făcu semn chelneriţei şi comandă o cafea cu trei cuburi de zahăr şi lapte.

-Deci?De ce eşti atât de „cu moralul la pământ”?spuse ghicindu-mi starea de spirit.

Păi cum să-ţi spun Damian cineva vrea să mă urmărească şi tocmai am visat că sărut un agent britanic abia cunoscut care neoficial e dădaca mea.

-Eh.Nimic important.

Nimicul acesta îmi cam supără prietena.

Ah , ce drăguţ poţi fi , măi băiatule.

-Mulţumesc pentru griji , dar îmi va fi bine.

-Bine.Atunci eu am plecat.Ştii tu … lucrul.

Spuse aplecându-se şi sărtuându-mi obrazul.Buzele lui erau moi şi calde de la cafea.Am încercat să spun şi eu măcar un pa , dar în schimb i-am aruncat un zâmbet surprins.

-Ştii , Damian , ăsta cred că era singurul lucru de care aveam nevoie , am mormăit.

L-am urmărit cum se iese din cafenea.Apoi ceva straniu îmi atrase atenţia.Un material lucios ieşise la iveală atunci când se urcă în maşina.Mai văzusem aşa ceva , dar nu îmi mai aduceam aminte unde.

Nu.Acum chiar nu aveam de gând să mă consum cu el.Mi-am terminat în linişte restul comenzii şi am tulit-o spre casă.

Întrând în camera mea , l-am văzut dormind pe Ibrahim.Era înconjurat de notiţe.Băiatul acesta a muncit toată ziua pentru mine ,  am realizat surprinsă.

Drept mulţumire , am aranjat toate foile într-un dosar.

Apoi cred că a urmat cel mai tâmpit gest pe care l-aş fi putut vreodată face.M-am apropiat de el şi am plasat un sărut pe fruntea lui.

Revenindu-mi însă din vraja pe care el o avea asupra mea ,  am înşfăcat un prosop şi m-am dus la duş.

În seara aceasta aveam mult de muncă , şi trebuia să am puteri cât pentru toată noaptea.

Capitolul IV : Promisiunea

Din punctul de vedere al *autorului* :

O noapte furtunoasă.Acestea erau singurele cuvinte ce îi puteau descrie noaptea Rozei.

Chipul alb , încercănat , încă se lupta să nu-i trădeze sentimentele chinuitoare.Cineva pusese un roboţel pentru a o spiona.Şi nu îşi dădea seama cine.Serevin nu putea fi , nu prea şi-au vorbit la cina , cum să-i pună spioni.Jay , tipul frustrat şi arogant , în nici un caz!Rămânând pe lista doar Damian sau poate un necunoscut.Fantoma.

Dar poate aparatul fusese ataşat înainte de cina.Nu.Nici asta nu era posibil.Roboţelul era agăţat de breteaua rochiei cu flori , pe care o purtase numai la cină.

Roza derulă în continuu evenimentele din aceasta noapte.Dar nimicul acela persista.Nu găsea nici un indiciu , şi accepta şi motivul.O distrase acest Damian Davyson.

Cine era el?îşi spuse nervoasă.Doar un copiluţ ( de vreo 30 de ani) care o făcuse să-şi încalce propriile reguli din prima noapte în care îl cunoscuse.

Şi nu erau reguli de neglijat :

  1. Nu te lăsa înfrântă de plăcere .
  2. Nu rata nici un detaliu.
  3. Fii cu ochii în permanenţă pe opozant.
  4. Nu te lua după aparenţe.
  5. Ţine-te cu orice preţ de strategie.

Nervoasă , trănti pe ea repede o pereche de blugi , un tricou alb şi demară în trombă către … nicăieri.Asta era problema , nu avea unde să mergă.Aşa că optă să se aşeze sub un copac înalt , undeva la jumătate din drumul spre casă.

Lacul ce se întindeau în faţa ei sclipea mirific.Razele lunii străpungeau uşoarele valuri produse de vântul de seara.Era plăcut , o îmbinare perfectă între sunetul valurilor izbindu-se de mal şi parfumul calmant de magnolii.Pentru prima oară în seara respectivă , Roza se simţi liberă.Dar fusese un moment de o milisecundă , sorbit cu ardoare.Realiză umită că îi locul îi aminte de grădina cu meri a bunicii ei.Era la fel de linişte , un loc parcă doar pentru îngeri.Apoi , o amintire o străbătu:

-Buni , de ce ziceai că numai eu am voie aici?

Erau într-o gradină parfumată de aroma merelor coapte.Chipul bunicii se ridică amuzat , aruncându-i  în lumina soarelui vârsta înaintată.

-Puiule , eşti prea mică ca să înţegi.avertiză cu blândeţe copilaşul cu bucle jucăuşe.

-Dar vreu să ştiu!

Răsul bunicii o cuprinse pe micuţă.

-Pentru că eşti un înger , draga mea.Şi îngerii ajung mereu unde vor.


Perplex din nou.Amintirea cu bunica ei o cutremură pe Roza.Nu înţelese niciodată acele cuvinte , acea ghicitoare.Ea nu era înger ! Ea nu putea zbura , nu avea aripi.

Dar în clipa aceia gândea prostesc.Orice om putea primi aripi dacă merita ori şi-o dorea cu adevărat.Fiecare om are aripile lui , ascunse doar de ura celor din jur.

Ah.Putea să se gândească neîncetat la acel fragment dintr-un mister.Era probabil singurul mister al ei nerezolvat.

Dar apoi ceva o trase brusc înapoi în lumea reală , spulperându-i basmul.

O mână caldă o zguduia neîncetat de umăr.

-Domnişoară Cantemir ! Sunteţi bine?

Copleşită , ridică privire.Două oceane , arzânde ,de un verde mai ceva ca smaraldele , o studiau precauţi.Cine era ?

-Te cunosc?afirmă Roza surprinsă.

Băiatul se aseză turceşte pe iarbă , în faţa Rozei.

-Nu.Sunt Ibrahim Nikolaeff.

-Fir-ar!Nume rusesc.Îmi împrumuţi o secundă telefonul tău?

-Desigur.

A tastat cu viteza luminii pricepere numărul , care oricum era salvat în memorie.

-Explicaţii , vă rog.V-am întălnit amicul.

La celălalt capăt al telefonului , Yvrin Holmes chicoti aproape intreceptabil.

-Este doar un ajutor care să te ajute în caz de muncă în plus , Roza.

-Nu am nevoie de nici un ajutor , mârâi enervată domnişoara noastră.

-Roza , nu te supăra dar eu cred că în momentul de faţă ţi-ar prii ceva ajutor…

-În momentul de faţă nu aveţi puterea de a ştii ce-mi trebuie!

Coversaţia s-a întrerupt.Motiv este de la sine înţeles ,  nervi cum numai Roza poate avea.Nervi întinşi la maximum.

-Se pare că mai bine nu apăream , spărsese liniştea Ibrahim.

Copila se simţi imediat vinovată.

-Nu , chiar nu ai de ce.Nu este vina ta.

Spuse Roza încercând să schiţeze un zâmbet  , dar îi ieşi o grimasă.Era prea furioasă.

-Uite , domnişoară Cantemir , ce-ar fi dacă…

-Roza.Numele meu este Roza.

-Bine , Roza.Ce-ar fi să ne liniştim şi să vorbim puţin.Pot fi un sprijin fizic dar şi psihic.

-Nu vreau să vorbim.Ştiu că par aiurită dar am avut ceva mici … mari probleme cu organizarea.Lucruri care m-au dat peste cap.Nu vreau decât să privesc în linişte luna.

-S-a făcut , spuse agentul Nikolaeff scoţând ca prin farmec de undeva din spatele lui o pătură de picnic şi două pernuţe albe.

Roza privi amuzată.Ce , doar nu se inventaseră şi gadget-uri pentru dormit ?Defapt cine mai ştia.

Ibrahim întinse lângă trunchiul cireşului sub care se aşezară totul într-o linişte mortală.

Apoi , aşezându-şi cap-şorul pe una din perne  , Roza se lansă într-un zămbet caracteristic de leneveală şi fericire.O amuza Domnul Nikolaeff.

-Domnul Homes te-a trimis ca să faci pe dădaca nu să-mi fii mâna dreaptă , nu-i aşa?

Ibrahim realiză surprins că Holmes avusese dreptate.Copila aceasta era prea deşteaptă.Nu mai avea cum să nege , s-ar fi luptat cu morile de vânt.

-Ah , m-a avertizat că eşti un geniu , dar nu am crezut că-l întreci pe  Einstein.

-Deci presupun că îmi confirmi cele presupuse.

-Mda , cam aşa ceva.

Din punctul de vedere al lui Ibrahim :

Am început să contemplu luna şi stelele , în timp ce îmi potriveam – mai mult din joacă – respiraţia cu cea a Rozei Cantemir.Copilul acesta era ceva straniu.

Chipul albit de lumina lunii era fin conturat de puterea somnului.Genele-i lungi acopereau cu grijă o aluniţă aflată sub ochi.Părul ciocolatiu se înşira pe  întreaga lungimea a pernei.

M-am hotărât să o duc în casă.Nici măcar un înger nu merită să doarmă în bătaia vântului.Chiar dacă nu era atât de frig.

I-am ridicat trupul fragil – cand am spus înger mă refeream la înger . Ca într-un vis din acelea imprimate în realitate , ea şi-a sprijinit capul de umărul meu.Hmm , aveam impresia că ceva se întâplă prea repede.Şi poate că , în adâncul creieraşului meu vocea aceea raţională care ştia despre ce era vorba ţipa adevărul, însă eu nu vroiam să o aprob.Mă luptam cu propriul meu suflet.

Ajungând la casa Rozei , am tastat codul de la uşa de oţel – ulterior aflat de la Domnul Holmes.Intunericul acoperea totul , dar n-am îndrăznit să aprind becul , îmi era prea teamă aş putea să îi distrug somnul domnişoarei Cantemir.

Pe bâjbâite , am nimerit într-un final patul.Am aşezat corpul acoperit cu praf de somn al Rozei pe pat , am învelit-o cu unul dimtre cerşafurile din mătase , apoi mi-am croit drum afară din încăpere.

Interesant început , nu-i aşa ?Am luat apoi dintr-un dulap o pătura mai groasă , o pernă şi un cerşaf şi mi-am făcut propriul pătuţ lângă cel al Rozei.Păi ori sunt dădacă ori nu ma sunt ?Sper că Roza nu se va supăra dacă dorm în seara aceasta aici.

A doua zi , dimineaţă.

Din punctul de vedere al Rozei :

-Nu se poate!am spus întocându-mă pe partea dreaptă apoi alunecând din pat peste ceva moale şi cald.Sau cineva.

Aceiaşi ochi verzi , fierbinţi mă priveau acum şi cu mai multă intensitate.Răsuflarea lui caldă, zgomotoasă, mi se revărsa pe obraji şi în jos pe gât.

Perfect , mi-am spus.Scăp de unul apare altul.

Dar nu mă puteam ridica . Aceleaşi mâini mă cuprinseră de spate întorcându-mă astfel încât trupul meu să fie sub cel al lui Ibrahim.

Era ceva ameţitor.Parcă aş fi fumat treizeci de ţigări de-odată.Conştiinţa şi trupul meu se înmuiaseră.Nu mai trăisem ceva cu atât de multă intensitate de mii de ani.

Înconştientă mi-am apropiat buzele de piele gâtului lui.Eram stupidă , dar el era un .. drog.După ce mi-am lipit buzele-mi de pielea uşor parfumată totul se întămplă într-o fracţiune de secundă.

Măna lui se încolăci pumn în părul meu , în timp ce cealaltă i se rezemă cuminte de talia mea.Buzele ni se împreunară şi fu de ajuns ca să-mi declanşeze butonaşul ăla mic şi roşu din căp-şor care vrea mai mult.

Ne luptam unul cu altul ca să preluăm controlul , şi nici unul nu renunţa la propriai bătălie.

Dar trebuia să fie Roza atât de raţională , de afurisită.La fel de rapid cum începuse tot aşa se sfârşi.Mi-am tras corpul încă plin de amprentele lui , am înşfăcat dosarul despre fantoma mea , la care Doamne!nu am lucrat deloc zilele astea – şi am zbughit-o cu viteză pe uşă afară.

Din punctul de vedere al lui Ibrahim :

Era fierbinte.Fiecare por de-al meu era concentrat asupra ei.Mi-a trebuit mie dormit atât de aproape de ea!Tâmpit mai sunt!

Dar chiar dacă mă uram pentru superficialitate , cealaltă parte a trăirii omeneşti , corpul , era îmbătat de aroma Rozei.

Inconştient , demonic , i-am tras trupul sub al meu , potrivindu-l centimetru cu centimetru.Vărfurile degetelor mele îi mângăiau uşor pielea expusă de tricoul alb.

Şi atunci când buzele ei îmi atinseră pielea , un instinct animalic puse stăpânire pe mine.

Am sărutat-o.Şi nu , în secunda aceia nu mă gândeam la consecinţele prostiei mele.Mă gândeam doar la modul dumnezeiesc în care trupul meu se împletea cu al ei.La părul ei de catifea între degetele mele.

Dar era totul prea frumos ca să fie adevărat , iar basmul meu se dispersă imediat ce Roza se ridică de lângă mine , şi mă lăsă cu ochii-n soare.

Genial , sunt genial.Am distrus şi ultima şansă pe care o aveam.

Promit ca de acum în colo inima mea să fie gheaţă , şi sufletul meu să nu-i mai facă rău ei.

Din punctul de vedere al lui Damian :

Dimineaţă ceţoasă.Perfect.Mi-am trecut nervos mâna prin păr ,  deschizând fereastra.Aerul potrivit de răcoros se împrăştie nonşalant prin cameră.

Aveam treabă azi , trebuie să – mi continui proiectul .Mai aveam doar doua luni pentru a intra în istorie.

Şi începând a mă gândi la toate planurile posibile am îmbrăcat tot echipamentul necesar şi ca să ascund totul am luat o pereche de blugi de un albastru închis şi un tricou negru , cu anchior.Acum arătam comun.

Am luat de pe noptieră cheile de la maşină şi am pornit spre locul meu secret , pe scurt sanctuarul meu , acolo unde …bla…bla…toate visele mele chiar deveneau realitate.

Promisunea mea era simplă : „Promit că nimeni nu îmi va distruge planurile , viaţa sau sufletul”.


Capitolul III : Roşu aprins

Din punctul de vedere al Rozei

Am deschis dulapul alb şi am luat de acolo prima rochiţă care mi-a ieşit în cale.Era una simplă , din mătase , cu model florar.Am zâmbit , chiar îmi plăcea.

Am îmbrăcat-o apoi am asortat-o cu o pereche de sandale crem , cu toc din lemn.Splendid!

Părul l-am lăsat buclat , atărnându-mi de o parte şi de cealaltă a umerilor.

La final , am trecut cu un ruj de un roşu aprins peste buze.

Eram aproape gata pentru întâlnirea mea ” neoficială ” cu Sam Serevin . Defapt el doar mă invitase la o simplă masă între colegi , însă eu aveam să transform totul în terenul meu pentru cercetare.

În sfârşit , am luat un revolver mic , auriu , l-am verificat dacă era încărcat şi am pornit spre maşina mea.(Oh , da , de precizat.Domnul Holmes mi-a trimis „în ajutor ” un Ferrari negru genial!)

Zâmbind am urcat în maşina . Confortabilă , neagră şi silenţioasă.Perfectă.În câteva secunde ajunsesem la 100 km / h iar în câteva minute în faţa restaurantului The Flood .

Trebuia să recunosc , chiar dacă Serevin mă invitase aici , era un loc foarte frumos.Construcţia specifică Chinei aducea ceva din America.Reflectoarele multicolore ce împânzeau clădirea şi parcarea arhiplină cu cele mai tari maşini erau clar preluate din America.

La intrare stătea o matahală.Mă scuzaţi , un bărbat cu o constituţie robustă , de culoare.

-Numele domnişoară?

Mă întrebă privindu-mă din cap pînă în picioare apoi prefăcîndu-se că studiază foaia ce o ţinea strîns în mîna dreaptă.

-Sunt invitata Domnului Serevin.am răspuns sperînd că asta va funcţiona.

-Ah , da.Sigur.Aşteptaţi-mă o secundă.

Plecă din faţa restaurantului , intrînd pe o uşă laterală.Peste cîteva minute se întoarse alături de un bărbat la fel de înalt , numai că acesta avea tenul palid , specific chinezilor.

-El este Jay , vă va conduce la domnul Serevin.Distracţie plăcută şi bine-aţi venit la restaurantul nostru.

-Mulţumesc.

L-am urmat pe Jay ăsta care îmi părea foarte antipatic.Aducea mult a Serevin.Privire plină de sine , crezîndu-se atotştiutor.Clar vreo clonă de-a lui Serevin.

-Am ajuns , domnişoară , spuse arătîndu-mi către un separeu.

Apoi îşi împreună mâinile la spate , parcă aşteptâond să-i dau bacşiş pentru mutra tupeistă cu care mă conduse pe tot drumul.Enervată , i-am spus :

-Ce mai aştepţi , Jay?Nu dau bacşiş.

Vorbele mele îl uimiseră şi umiliseră în acelaşi timp.Probabil nu se aşteptase să primească o replică aşa usturătoare de la o copiliţă ca mine.Eh , Jay băiete , ar trebui să înveţi că aparenţele înşeală.

Renunţînd la gîndurile mele îndreptate către Jay , am păşit în separeu.

Acolo la o masă rotundă , stătea aşezat amiralul Serevin împreună cu o doamnă şi încă un bărbat.Cel din urmă mă studie cu atenţie în timp ce eu făceam acelaşi lucru.Era îmbrăcat la costum , unul scump şi lucios ce-i venea mănuşă .Părul ciufulit intenţionat şi buzele-i curbate într-un zîmbet cordial şi misterios erau superbe.

Am înghiţit în sec , în timp ce mă pierdeam în cristalele ochilor lui.Cei mai frumoşi şi ciudaţi ochi , de un verde aprins în interiorul irisului şi continuănd cu o nuanţă de mov la exterior.Îmi susţinu privirea cîteva clipe , în momentul următor vocea lui Serevin spărgînd liniştea.

-Ah , domnişoară Cantemir , mă bucur că aţi putut să mă onoraţi cu prezenţa pe mine şi prieteni mei!

A doua minciună pe ziua de azi , Serevin.Dar te cred obişnuit.

-Cum aş fi putut refuza , domnule!

Sincer , dacă nu era misiunea asta atît de importantă aş fi făcut-o.

-Dă-mi voie să ţi-o prezint pe soţia mea , Danielle Serevin şi partenerul meu de afaceri Damian Davyson.

Incredibil , se pare că bestia îşi avea deja frumoasa.De necrezut!

I-am strîns mana lui Danielle.Era chiar dulce , cu părul de mahon şi privirea aceia calmă.Contrar soţului ei , o plăceam „de la prima vedere”.

Cît despre Damian Davyson , strîngerea de mînă se lăsă cu scîntei pe care amundoi le-am simţit dovadă fiindu-ne reacţia.Era ciudat de intrigant băiatul ăsta.

M-am aşezat la masă nimerind între Danielle Serevin şi Damian Davyson.Perfect.

Imediat îşi făcu apariţia o domnişoară zvletă , cu părul roşcat , îmbrăcată într-o costumaţie ce denota numai respect.Pantaloni negri , cămaşă albă şi un şervet pe care erau gravate iniţialele localului.

-Bună seara , cu ce vă putem servi ?

Domnul Serevin comandă pui cu orez şi legume (cam simplu dacă întrebaţi , doar suntem în China ) şi soţia acestuia preferă carne de porc cu sos dulce-acrişor.

Ah , nu-mi era foamne , aşa că m-am hotărît să iau o îngheţată cu tiramisu şi un pahar de whisky.Damian comandă obişnuitul meniu , sushi alăturat de un pahar de tequila.Îh,nu suportam băutura asta , dar trecînd peste aceste mici detalii nesemnificative acum că mi-a adus aminte cineva , chiar aş fi vrut să încerc nişte sushi . Dar nu mai puteam da înapoi , ar fi părut prea ciudat .

În timp ce aşteptam comanda , Damian începuse conversaţia după un schimb de priviri contradictorii cu Serevin.Vai!Nu-mi spune că prin partenerul meu de afaceri se referea la partener de afaceri ilegale.Chiar putea un băiat atît de drăguţ să fie rău ?

-Deci , Roza -întrerupse o secundă – pot să-ţi spun Roza , nu ?

Mamma mia!Bine , la asta chiar nu mă aşteptam de la un amic de-a lui Sam Serevin.Buimăcită , i-am răspuns :

-Mda , da , sigur.

-Ce te-a duce pe la noi prin China?

Nu-i de bine.I-am dat însă carismaticul răspuns :

-Dacă ţi-aş spune ar trebui să te ucid.

Şi sincer , nu era chiar aşa o minciună.

-O da , vechea replică.Am înţeles , să nu mai vorbim de muncă , spuse aruncîndu-mi un zîmbet zdrobitor de dulce(bine , tipul ăsta începe să mă înnebunească).

-Ştii ce , am o variantă mai bună.Ce-ar fi să nu mai vorbim de locul meu de muncă şi mai degrabă să vorbim de al tău.Cu ce te ocupi?

-Mmm , nimic special.Conduc o galerie de artă în Beijing şi alta în Shanghai.Lucruri plictiositoare.

De precizat din nou : Eram la Beijing.

-Frumos , am spus sorbind din băutura proaspăt adusă.Tablouri sau sculpturi ?

-Tablouri şi pietre preţioase.

-Şi mai frumos!

Rîsul nostru umpluse încăperea.Era destul de relaxantă seara aceasta.Ai noroc Serevin , momentan mă simt prea bine ca să am grijă de treburile tale murdare.

Din punctul de vedere al lui Damian :

Domnişoara asta , Roza Cantemir , era altfel.Se simţea oriunde în jurul ei diferenţa.Nu era o fată obişnuită , fie ea şi Agent al Marii Britanii.Ochii aceia , credeam că numai eu am ochii ciudaţi.Ai ei erau mirifici . Griul acela şters parcă strălucea neîncetat , iar părul … părul era ciocolată pură.Ha!Dar ce fac eu aici , să-nceapă jocul .

Nu pot să neg , avea un mod profund de-a juca oamneii pe degete dar cu mine nu mergea.

-Deci , Roza , îţi place China ?

Nu că mie mi-ar plăcea , dar JOCUL este joc.

-Sincer?Nu.Nu vreau să supăr pe nimeni dar China…China nu mă reprezintă , nu vreau să par superficială , dar nu-mi place ţara asta.

Încep să cred că fata asta  chiar are talent în a jongla cu vorbele.Talent , oameni buni!N-am mai văzut aşa ceva de mult , mai ales că sunt înconjuraţi de incompetenţi ca Serevin.Am face o echipă destul de bună.Dar la ce ma gîndesc , unde a dispărut faza cu „a seduce înseamnă a dezintegra”.

Era calmă , dar ochii ei studiau tot ce o inconjurau.Sunt sigur că a observat pînă şi privirile ce i le aruncam lui Serevin .Oricum ,  se pare că m-am cam deplasat de la ţelul meu iniţial ,  însă întotdeauna este bine venită o pauză.

Cîteva ore mai tîrziu :

-Domnişoară Cantemir , îmi pare rău dar eu şi soţia mea ne vom retrage acum.

Îşi juca Serevin rolul.Îmi era milă de Jeanine  , ea chiar nu-l merita pe Sam.

-Bine , Sam , l-am anunţat aprinzîndu-mi un trabuc cu aromă de mentă.Ne vedem maine la birou.

-O seară plăcută în continuare , dragii mei.

-La revedere , Sam.am spus plictisit.

Apoi revenind la şarmul meu m-am întors către Roza.

-Şi , să-l citez pe Amiral , domnişoară Cantemir – am început să mă prostesc -îmi daţi voie să vă mai aduc un pahar de băutură.

-Nu , unul mi-a fost de ajuns.chicoti fericită.

-Nu vă cred.Oricare domnişoară are nevoie de puţină relaxare.Da-mi voie să te conduc pînă la bar.am spus oferindu-i braţul meu.

Ea se ridică cu atenţie…Se comporta de parcă ar fi băut mai mult de douăzeci de pahare de whisky.Cineva trebuia să o înveţe pe copila aceasta să se distreze. Şi clar eu eram acela.

Partea rea , am observat că avea un efect cam straniu asupra mea.De fiecare dată cînd piele noastră se atingea , mii şi milioane de înţepături mă cuprindeau.

Partea şi mai rea , adoram rochia pe care o purta . Nu cred că am mai admirat de mult pe cineva aşa cum o admiram acum pe ea.Avea ceva special , era asemeni unui miraj , care te atrage prin perfecţiune apoi mai mult ca sigur se facea nevăzut suflat de vînt.

Am mers împreună în linişte – fără a pune la socoteală jazz-ul ce se întindea pe toată suprafaţa restaurantului – pînă la bar.

Apoi , aşezîndu-ne pe tipicele scaune sus plasate am comandat amundoi două pahare de şampanie.

-În cinstea sosirii tale aici , scumpo.am spus făcându-i din ochi.

-Mulţumesc , Damian.

Am savurat băutura apoi mi-am propus să o duc acasă.Ar ajuta din mai multe puncte de vedere :

  1. Mi-aş păstra reputaţia de băiat cuminte şi drăguţ.
  2. Aşa aflu mai uşor unde stă ,  fără dispozitive sau chestiuţe de astea.

-Deci , Roza , îmi dai voie să te conduc?

-Mersi Damian , dar am venit singură deci voi pleca singură.

Buun , fata noastră ţinteşte corect din nou.

-Bine , am înţeles.Totuşi a-şi avea tupeul să îţi mai cer ceva ?

-Ascult , spuse zâmbind curios.

– Pot să te îmbrăţişez?

Mă priviea şocată , umită rău de tot.Ce?Nu aţi mai văzut băiat dulce.

Nu am mai lăsat-o să-mi răspundă , deja mă îndreptam spre ea ţinând între degetul mic şi arătător comoara mea , „gâdăcelul spion”.Da , sună cam imoral pentru un bărbat de 30 de ani , dar fiecare are momentele lui de nebunie, şi eu am foarte multe.Ceea ce am simţit , mi-a lăsat un nod în gât.Aveam o presimţire că micuţa noastră domnişoară nu va pleca prea uşor din China.Cel puţin nu va pleca înainte de a rezolva cazurile jafului.

-Mi-a făcut plăcere să te cunosc , domnişoară Cantemir.i-am spus privind-o leneş printre gene , acelaşi gând învăluindu-mă.

-De asemenea , domnule Davyson.

Nu ştii , micuţo că mă cheama şi Hyde?Nu.Nu ştii.Dar e ma bine aşa , nu vreau să-ţi faci vreo idee „demnă de agent secret” şi să sari la gâtul meu cu tot felul de aparate şi … acuzaţii.

-La revedere.

-Bună seara.

Şi cam aici se oprea conversaţia mea cu Roza , căci îşi luase imediat tălpăşiţa urcându-se într-un Ferrari negru.Şi ce maşina , se potrivea cu personalitatea ei:puternică , calmă dar totuşi impulsivă … frumoasă.

 

Din punctul de vedere al Rozei

Mi-am trecut şuviţele rebele după ureche.Eram obosită , şi mă usturau ochii. Aş fi vrut să mă întind şi să adorm în maşina , dar am realizat că ajungeam acasă în doar câteva minute.

A miliardă oară în cele câteva zile de când sunt aici am simţit că ceva nu era în regulă.Ceva nu se lega.Nimic nu se lega.M-am lăsat distrasă de la munca mea de Serevin şi prietenii lui.Şi nu trebuia să fac asta.Nici măcar nu am deschis dosarul hoţului meu.Ar fi trebuit să termin cazul de mult , măcar partea cu informarea.Dar nu , de data aceasta avea să fie diferit.Ceva urma să se întămple.

Din punctul de vedere al *autorului*:

Aşteptările la „ceva rău” ale lui Roza au fost pe deplin întemeiate.Imediat ce şi-a făcut loc în căsuţa ei şi s-a spălat pe chip , alarmă începu să sune , gălăgia împânzind apoi fiecare cămăruţă.

Roza tresări sări speriată , întrebându-se ce dracu`s-a întâmplat.Nu o încânta  ideea că deja avea să lupte cu „fantoma” , mai ales în starea jalnică în care era.

Capitolul II : Păpuşarul

Din punctul de vedere al autorului

-Probleme,ea o să ne aducă numai probleme.Îţi spun,de data asta nu mai scăpăm.

Amiralul Serevin se învârtea nervos dintr-o parte în cealaltă a camerii.

Bărbatul de pe fotoliu cu care vorbea îl privea amuzat , cerculeţe mai plictisite decât el ieşind din trabucul abea aprins.

Ţintui cu o privire sarcastică paharul de whisky , apoi îi răspunse Domnului Serevin:

-Sam,de câte ori ţi-am spus?Nici măcar cel mai mare şi mai tare Agent al Englezilor nu mă poate opri.Aşa că,hai relaxează-te şi nu-mi distruge fericirea,te rog.

-Să nu-ţi distrug fericirea?Ţin să te anunţ că maine dimineaţa eu trebuie să-i prezint domnişoricii ăsteia cazul nostru.scuipă amiralul cuvintele printre dinţi.

-Foarte frumos.Îţi vei juca rolul aşa cum trebuie şi nu ne vei complica planul.

Spuse privind cu interes mai degrabă ţigara decât persoana din faţa lui.

-Pentru un copilaş eşti foarte malefic.

-Pentru un amiral eşti foarte…trădător.

Replica fusese asemenea unei ţepuşe înfipte cu putere în inimă.Sam Serevin părăsi enervat încăperea,trântind cu o bufnitură asurzitoare uşa.

În tot acest timp bărbatul de pe fotoliu îşi savura paharul cu băutură alcoolică şi privea neinteresat pe geam.De la soarele călduros ce acoperea China când sosise Roza se ajunsese la ploaie cu fulgere.Temperament ciudat mai are vremea aici în China,sau poate doar prevesteşte continuarea acestei poveşti?

Din punctul de vedere al Rozei

-Dimineaţă ploioasă!Perfect!am răspuns entuziasmată.Iubeam ploaia,aducea puţin mister şi puritate fiecărui lucru pe care l-aş fi făcut.

M-am ridicat greoi din patul pufos şi am pornit-o spre baie.Aruncînd o privire în oglindă am realizat că părul meu arăta ca o căpiţă de fîn,aşa că mi-am trecut rapid peria prin păr.Minunat.

Trăgînd apoi pe mine o pereche de blugi albaşti,strîmţi şi o cămaşă simplă,albă am privit ceasul.Cifrele roşii arătau convingător 8 : 30 dimineaţa,asta însemna încă jumătate de oră pînă cînd apărea omul lui Serevin.

Înghiţind în sec,am păşit către bucătărie.Încăperea crem se avînta drept în faţa mea aşa că am luat o ceşcuţă din porţelan şi am început să-mi fac o cafea.Nimic nu mergea mai bine dimineaţa decît puţină ploaie şi o cană de cafea tare.

În timp ce savuram elixirul noir ,mi-am permis să arunc o privire peste  datele cazului . Din cele cateva indicii adunate , pentru că avem un hoţ foarte rău aici-care nu lasă prea multe dovezi , se pare că avem de-afacea cu unul dintre cei mai precişi infractori ai secolului XXI.Incredibil,tipul acest nu s-a sinchisit să ne lase nici măcar o amprentă , singura greşeală făcută fiind scăparea accidentală a unui fir de păr.Ha!Acum să vedeţi expert.Hoţul nostru nu este de găsit nici măcar după ADN-ul din firul de păr.Se pare că răufăcătorul nostru este defapt o fantomă.

Şirul gîndurilor mi-a fost însă stopat de către telefonul aruncat pe canapea.Am privit ecranul color pe care se înşiruia acum numele prea îndragit : Yvrin Holmes.

-Bună ziua , domnule.Credeam că m-aţi uitat!am raspuns fericită.

-Bună , Roza!Eh,scumpo,cum aş putea să te uit.

Un chicotit mi se strecură afară din piept.

-Păi domnule , la cît vă chinuiţi cu acest caz . . .Apropo aţi avut dreptate , fantoma noastră mă cam calcă pe nervi cu perfecţiunea ei.

-Roza nu te lăsa descumpănită.Sunt sigur că vei face o treabă excelentă , aşa cum ne-ai obişnuit.

-Gata cu laudele , domnule Holmes.Acum , v-aş ruga să-mi precizaţi întru ce motiv m-aţi sunat , pentru că nu cred că nişte simple laude au fost cauza.

-Între-adevăr , draga mea .Acum,am nevoie de tine să te duci în dormitorul tău.

Surprinsă mi-am ascultat şeful.

-Am ajuns.

-Bun.Întoarcete către bibliotecă şi ridică de acolo cartea Misterul trenului albastru de Agatha Christie .

Intrigată am făcut ceea ce mi-a cerut , şi în cîteva secunde curiozitatea mea fu răsplatită din plin.

Mamma mia!Domnule. . . iarăşi nu aţi avut ce face cu bani?

La remarca mea Domnul Yvrin Holmes rîse cu poftă.

-Este doar o mică atenţie pentru a-ţi uşura munca.

-Desigur , desigur ! Îmi pare rău , dar trebuie să închid.Se pare că mi-a sosit trăsura către Bază.Ne mai auzim , domnule.

-Desigur , Roza. Ai grijă de tine.

-Şi dumneavostră la fel.La revedere!

Înainte de a ieşi mi-am scos din geanta de voiaj un mic pistol pe care l-am aşezat apoi în poşetuţa cu şnur argintiu în care aveam şi telefonul cadou de la domnul Holmes(un Nokia C3).

Tastînd cu agilitate codul de la uşa de oţel , am răspuns la uşa reală a căsuţei mele.

Un tînăr , de vreo 25 de ani , mă privi cu interes.Avea trăsături frumoase.Chipul îi era încadrat perfect de părul ciufulit şi ochii specifici populaţiei chineze.

-Bună.Tu trebuie să fii Huang , nu-i aşa ?

-Da.răspunse cu timiditate.Pe aici domnişoară , vă voi conduce la Bază.

-Mulţumesc , Huang.

Restul drumului fu tăcut.După ce ne-am urcat în Jagur-ul ce aparţinea Armatei totul decurse normal.Complet opus şefului său , Huang mi se păruse un băiat tare de treabă , şi care probabil se angajase ca şofer la Armată doar din faptul că o ducea foarte greu cu bani.

Din cîte am putut ghici era tătic şi căsătorit.De unde mi-am dat seama de asta?

  1. Verigheta.
  2. Urmele de lapte ce rămăse uscate pe tivul cămeşii negre.
  3. Ciarcănele evidente de sub ochi.

-Am ajuns , domnişoară.ma anunţă deschizînd portiera.

Drept mulţumire i-am strecurat 200 de dolari în buzunar.Vru să protesteze , dar i-am tăiat replica fulgerător:

-Ştiu cît de multă nevoie ai de ei,aşa că nu-mi spune nimic.

-Vă mulţumesc,domnişoară.

-Huang , un lucru vreau să te mai întreb.Promite-mi că îmi vei răspunde cu sinceritate.

-Sigur.

-Amiralul Serevin se ocupă cu … ştii tu … chestii care să sfideze legea?

Şocul îl străbătu.

-Nu ştiu la ce vă referiţi.

Acesta i-a fost răspunsul,însă înainte de a îmi răspunde înclină afirmativ din cap.Continuîndu-i jocul,i-am zis:

-Mulţumesc.Ai grija de familia ta , Huang.

Apoi mi-am făcut intrarea în Baza Armatei Marii Britanii în China.

Cu cîteva ore înainte de sosirea Rozei la Bază :

-Nu e de ajuns că îmi strici seara , acum mă mai enervezi şi dis de dimineaţă!Bravo , Sam!

Am spus trîntindu-mi perna peste cap.

-Sus , băieţaş , trebuie să facem rapid un plan.Diseară vii cu mine la The Flood.

Mă anunţă trăgînd de colţul pilotei.

-Dacă faci tu cinste!

-Nu-i de glumă copilaş.

-Nu mă mai alinta atîta.Copilaş şi băieţaş?Am 30 de ani şi tu nu eşti mai mare ca mine decît cu vreo 5 ani.

Sam nici nu mă ascultă şi-şi continuă prelegerea.

-Diseară , la The Flood te vei îmbrăca cu cel mai bun costum al tău iar eu o voi aduce pe domnişorica Cantemir şi ţi-o voi prezenta.Treaba ta e simplă…trebuie doar…

-Să o seduc şi apoi să o fac să dispară.

-Exact!Se pare că nu eşti chiar aşa de prost pe cît dai impresia.

Nervos , m-am ridicat şi aruncîndu-i o privire veninoasă i-am spus :

-Să nu uităm cine este şeful , Amirale Serevin.

-Rămîne aşa , da ?

-Da!Acum pleacă.Îmi strici somnul de frumuseţe.

-Tu şi frumuseţea!

Pa Pa , am spus.

-Pa.

Ce sec.M-am ridicat.Nu mai aveam ce face cu somnul.Deschizînd micuţul dulap am luat de acolo o cană şi pliculeţele de Ness.E timpul pentru o cafea.

Din punctul de vedere al lui Yvrin Holmes :

-M-am făcut înţeles, agent Nikolaeff?

-Da , domnule Holmes.

-Urăsc să fac asta .O iubesc pe Roza , dar îmi e frică de hoţul ăsta.

-Domnule vă înţeleg.Dar sunt sigur că nu va afla,şi secretul nostru va fi în siguranţă.

-Ea în totdeauna află , Ibrahim Nikolaeff.Asta este regula principală.Dar nu mai contează , avionul tău pleacă maine la 15 : oo .Să fii prudent şi călătorie plăcută.

-Mulţumesc domnule!Vă promit că voi face tot posibilul să duc misiunea la bun sfîrşit.

-La revedere , băiete.

-La revedere.

Scurtă introducere a autorului :

Acest Ibrahim Nikolaeff ,prezent în rândurile de mai sus , era un agent extrem de agil al Serviciilor Secrete Britanice.Vă întrebaţi care era misiunea lui , deşi sunt sigură că unii dintre voi au ghicit-o.Domnul Yvrin Holmes îl desemnase pe agent Nikolaeff să aibă grijă de Roza lui dragă.

Acum , că v-am explicat misiunea , îl voi prezenta pe noul nostru personaj:

Ibrahim Nikolaeff era înalt şi aducea mult cu oamnenii de naţie germană , deşi el fusese născut şi crescut în Rusia (Dovadă fiindu-mi şi accentul uşor de sesizat atunci când vorbea în altă limbă decât cea maternă) .Era blond şi slab , lucrul cel mai extravagant de observat fiind ochii aceia verzi , de smarald.

În final , să-i urăm Succes! băiatului nostru , căci dacă vrea să o urmărească pe scumpa noastră Roza nu-i va fi chiar aşa de uşor.

Din punctul de vedere al Rozei :

Am trecut uşor cu privirea peste echipamentele Bazei în timp ce un domn înalt(probabil de vreo 20 de ani) mă conducea spre biroul creaturii.Pardon , biroul Amiralului Sam Serevin.

Trei bătăi clare în uşa din lemn de fag , proaspăt vopsită în negru , şi în faţa mea apărură aceiaşi pereche de ochi albaştri prăfuiţi , privindu-ma iscoditor.

-Bună ziua  , domnişoară Cantemir.

-Bună ziua . am spus sec , permiţându-mi apoi fără nici o invitaţie să păşesc în birou.

-Îmi pare rău să vă anunţ domnule , dar dacă a-ţi putea să-mi prezentaţi mai repede datele cazului , v-aş fi recunoscătoare.

Da , sigur.Infractorule!

-Cu mare plăcere , domnişoară.

-Perfect , am surâs.

Sam Serevin se duse către biblioteca înaltă şi scoase de acolo un dosar gigantic.M-am uitat chiorâş.Mie mi se dăduseră doar câteva foiţe!

-Aceasta este scurta istorie a jafurilor.Aveţi prezente poze ale artefactelor şi tablourilor furate , dar şi câteva imagini în care l-au putut camerele de filmat surprinde pe hoţ.

Curioasă , am preluat teancul de evidenţe.Aveam ceva de cărat până acasă , nu glumă.

-Mulţumesc , domnule.

Am trecut câteva minute foile cu privirea , apoi ridicându-mi ochii am observat ceva de care , credeţi-mă , nu prea aveam nevoie.Două pete mici , roşiatice se oglindeau pe gulerul alb al cămeşii domnului Serevin.Erau prea aleatorii ca să le pun pe seama bărbieritului.Dar dacă nu erau de la bărbierit?Doar nu puteau fi de la ceea ce credeam eu că puteau fi.Adică sânge de…victimă.

Hai să facem altfel , m-am gândit .Să-l întrebăm ce e cu petele.

-Mă scuzaţi , domnule , dar ce este cu petele de sânge de pe cămasă?

Ha!L-am prins.Surprins , îşi întoarse privirea speriată către mine.Era cea mai buna tactică.

-Ah , domnişoară , păi…M-am tăiat la deget dimineaţa aceasta în timp ce îmi pregăteam micul dejun şi din neatenţie am pătat cămaşa.Nu am mai avut timp să mă schimb , căci eram în întărziere.

Nu te cred.În primul rând nu văd nici o tăietură la degete , iar în al doilea rând petele sunt mult prea uscate ca să dateze din dimineaţa aceasta.

-Am înţeles.Mulţumesc pentru răspuns , amirale.

-Acum , dacă ne-am înţeles în privinţa cazului , aş dori să vă fac o propunere…continuă precaut.

-Vă ascult.

-Ce-ar fi dacă diseară a-ţi veni împreuna cu mine şi câţiva colegi de la Bază la restaurantul The Flood.Nu e departe de locuinţa dumneavoastră.

Minuat.Timp de cercetare.Cum aş putea să refuz.

-Voi fi acolo.La 8 p.m. este bine ?

-Excelent.Pe diseară atunci.La revedere!

-La revedere , domnule Serevin.

Personaje

Roza Maria Cantemir

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Damian Hyde Davyson

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Sam John Serevin

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Yvrin Holmes

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ibrahim Nikolaeff

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Capitolul I : Introducere în lumea imposibilului.

Din punctul de vedere al autorului

Roza Cantemir,britanică cu rădăcini româneşti.Este considerată cea mai de preţ femeie,sau mai bine zis domnişoara-căci are doar 25 de ani- detectiv a Serivciilor Secrete Britanice.O Bond Girl dacă ar fi să ne luam dupa afirmaţiile şi laudele primite de la şeful ei şi bineînţeles Majestatea Sa,Regina.Roza se bucura însă că toate serviciile aduse Marii Britanii rămăseseră secrete,ura faima si toate chestiile astea pompoase cu Regina si zâmbetele prefăcute.

Dar îşi adora munca,iubea să rezolve cazuri -în trecut imposibile- şi fiecare misiune să fie plină de aventură şi mister.Era vocaţia ei,chiar dacă uneori toate păreau imposibile,asemenea unei poveşti cu Cenuşăreasa.Îi era frică că totul se va spulbera din clipă în clipă, şi că armele sofisticate si gadget-urile de ultima generaţie se vor preface din nou în şoricei,iar maşinile nou-nouţe şi cu tot feluri de dotări la activ în dovleci.

Dar cam atât despre locul de muncă.Să vorbim puţin şi despre Roza,fără de care această acţiune nu ar mai fi putut fi posibilă.

Roza Maria Cantemir,o fată de statură medie,cu chip angelic,păr ciocolatiu buclat în permanenţă şi ochii cenuşii ce sclipeau neîncetat a intelgienţă.  Ciudaţi ochi cenuşii.Puteai să te pierzi în adâncul lor chiar şi fără să vrei.Aş mai adăuga desigur că mintea îi era fulgerătoare,puteai să încerci să ascunzi un bob de mazăre în fundul pământului şi ea tot l-ar fi descoperit.Era ceva uimitor.

În rest,normalitatea domnea , sau cel puţin asta credea ea.Dacă ar fi să-mi cereţi părerea v-aş spune că ochii aceia puteau vrăji şi tulbura sufletul oricui.

Pe scurt Roza era combinaţia finală şi perfectă dintre frumuseţe,graţie şi desigur James Bond.

După cum bine v-aţi dat seama şeful ei era Yvrin Holmes,iniţiator al Servicilor Secrete Britanice şi şef acolo de când lumea şi pământul.Roza îl considera asemenea unui bunic, cu chipu-i jovial şi ochii mici,de un negru lucios aducând foarte mult cu piele unui şarpe.Însă acest şarpe nu avea să-i facă vreodată rău , îşi spuse copila încă din prima zi în care îl cunoscuse pe Domnul Holmes.Şi avusese foarte mare dreptate,căci Yrivin,in potriva vârstei înaintate o luase sub aripa lui protectoare pe Roza şi o iniţiase,dacă îi putem spune aşa , în artele spionajului.

Probabil vă imaginaţi că Domnul Yrvin Holmes era un omuleţ draguţ şi grasuţ.Din potriva.Firea lui luptatoare şi experienţa în branşă îl slăbise destul încăt,fără supărare,să arate ca o mumie,exceptandu-i pomeţii care din tinereţe îi erau sus poziţionaţi,în apropierea ochilor şi la fiecare compliment îmbujoraţi.

Dar renunţând acum la descrieri,să ne strecurăm înapoi în mintea firavei noastre domnişoare.

Acum se odihnea în casuţa desemnată de Guvernul Chinez pentru şederea ei aici , fiind astfel un sprijin adus cazului.

Oricine ar fi vazut căsuţa ar fi zis că era o locuinţa simplă,aparţinând unor oameni umili.

Pe dinafară părea atat de normală,de calmă şi liniştită.Singurul lucru spectaculos la toată construcţia ar fi putut fi considerată doar amplasarea,deoarece se afla într-o grădină plină de cirşi în floare,şi căsuţa în sine era amplasată astfel încât patru pomi cu magnolii să o încadreze perfect si privirea Rozei să fie luată de catre râul cristalin ce-şi croise drum în acest paradis cu mult timp în urmă .

Da,într-adevăr,totul părea neatins,asemeni unui basm ca Albă ca Zăpada sau Rapunzel.Şi totuşi înfaţişarea aceasta feerică era combinată foarte atent cu tehnologia modernă dacă arunca-i o privire înauntrul locuinţei.

Domnul Yvrin Holmes trimise aici , doar cu câteva zile înainte de sosirea Rozei,o echipa de tehnicieni pentru a aranja cum se cuvine acet loc.Presupun că aţi înţeles cum se cuvine , desigur si fără alte lămurir , Serviciului Secret Britanic.

Astfel,după uşa simplă de lemn ce străjuia intrarea,fusese montată o a doua uşă de data aceasta din oţel ce putea fi deschisă doar printr-un cod – vă voi da o informaţie secretă – din şapte litere.

Apoi prima cameră fusese deasemnea atinsă cu bagheta tehnologiei , iar acum pe parchetul uşor din bambus trona o canapea din piele alba,în faţa acesteia fiind plasată o masuţă de cafea din sticlă fumurie,aceasta la rându-i marginită de doua fotolii pufuoase,învelite cu ceva ce semăna a caşmir.Pe peretele vestic al casei era poziţionat un LCD.Mamă,ce s-a modernizat lumea asta!îşi spuse Roza văzând toate acestea.

Spre norocul ei , dormitorul nu mai fusese schimbat chiar atât de mult.Patul dublu era învelit în aşternuturi de mătase şi bumbac,iar pernuţele ce acopereau patul continuau îmbraţişând şi restul încăperii.În partea dreaptă a patului se afla o bibliotecă,iar în cea stângă o noptieră din lemn alb pe care era aşezată o lampă ovală.

Ceea ce nu ştia încă Roza era faptul că dacă te apropiai de bibliotecă şi ridica-i cartea Misterul trenului albastru de Agatha Christie un laborator secret,cum numai în filmele cu Bond era posibil,se deschidea.

Încăperea securizată era încălzită la nici mai mult,nici mai putin de 26 de grade Celsius.

Primul lucru care îţi lua privirea era Computerul Sensitive-Touch plin de dat secrete şi inedite,ce putea fi activat-veţi râde-doar prin sărutul posesorului.

Apoi, aşezate faţă-n faţă erau două fotolii , de data aceasta din piele neagră.

Urma un dulăpior care nu era chiar un dulăpior.Dacă vă întrebaţi de ce,atunci vă voi prezenta conţinutul:

  1. patru revolvere(adică nişte pistolaşe mici ce încăpeau draguţ în poşeta unei domnişoare nevinovate)
  2. arme adevărate,nu prostioare de jucărie, ce puteau neutraliza foarte uşor inamicul încă de la 20 de metri.
  3. tot felul de aparate pentru spionaj(de la stilouri umplute cu camere de filmat până la păianjeni ce se agaţau drăguţ de fracul unui domn care avea ceva afaceri ilegale)

Tot ceea ce contează însă este faptul că prinţesa noastră se odihnea acum,neavând nici o grija în lumea ei de vis.

Aşa că îi voi urma exemplul,şi până data viitoare vă voi lăsa să vă imaginaţi aventurile detectivului nostru.


Prefaţă

Din punctul de vedere al Rozei.

Roza,m-am prezentat,Roza Cantemir.

Amiralul Sam Serevin se aplecă şi îmi sărută cu respect măna.Era tânăr,nu i-aş fi dat mai mult de 32 de ani.Părul,tuns scurt si cafeniu îi scotea perfect în evidenţă ochii de un albastru prăfuit.Constituţia atletică parcă îmi întinse fişa postului.Se vedeau urmele armatei,mai ales în cicatricea ce-i mărginea bărbia.

-Încântat,domnişoară Cantemir.

I-am zâmbit cu migală.Era ceva prefăcut in privirea acestui domn ce pretindea a sluji de partea dreptăţii.Ceva ce mă făcea să cred ca escapada mea în China  întru  ajutorarea legii nu va fi una atât de liniştită pe cât mi-aş fi dorit.

-Urmaţi-mă,vă rog.Am să vă conduc spre apartamentul dumneavoastră.

Vocea lui rece parcă-mi şerpuise pe toată şira spinării , aruncându-mi suliţe de gheaţă prin tot corpul.

Nu am spus nimic,doar am înclinat din cap afirmativ.Oficial îl displăceam complet pe acest Sam Serevin.Undeva,în străfundul minţii mele sentimente cumplite de curiozitate şi neîncredere se izbeau cap în cap.

Dupa vreo zece minute de mers pe jos,printr-o gradină plină de cireşi înfloriţi ce-ţi furau privirea,am ajuns la aşa zisul meu apartament.

O căsuţă mică,specifică celor din China se ivea în faţa mea.Bine,poate nu agream prea mult această ţară,însă la vederea locuinţei mele temporare,ce era înconjurată de magnolii , mi se mai diminuase puţin din gustul amar ce-mi umpluse gura când aflasem că Domnul Yvrin Holmes – şeful meu- mă trimite in China.

-Am ajuns.

Am realizat.I-am răspuns sarcastic…în mintea mea bineînţeles.Cum aş fi putut sfida o asemenea personalitate a Armatei Britanice în China.

-Mulţumesc,domnule Serevin.

-A fost plăcerea mea , domnişoară Cantemir.

Sunt sigură,am spus dându-mi ochii peste cap,mintal si fictiv,evident.

-Acum odihniţi-vă.Huang,angajatul meu,va veni mâine la ora 9 să vă aducă la Bază pentru prezentarea cazului.La revedere şi…a da-spuse zâmbindu-mi misterios , colţurile ochilor încreţindu-i-se evident-bine aţi venit în China!

-Mulţumesc , am repetat , pentru urări.Noapte bună! i-am transmis intrând în micuţa-mi locuinţă.